coroane. Această depunere n-a mai putut fi făcută de Jaroslav Lenk, fiindcă la 1 iulie zăcea la spital într-o stare de totală inconştienţă.
— la te uită cum găseşti cînd cauţi! observă Karlicek.
Numai că suma de trei mii, în raport cu cele douăzeci de milioane jefuite, e cam puţin, ca să nu mai vorbim de investiţia de patruzeci de mii.
Dacă Helena Dvorska putea fi bănuită că se îngrijeşte de ordinea apartamentului, cu atît mai uşor puteai bănui că a depus cele trei mii de coroane.
— Să vorbim cu ea — spuse Karlicek. Salariul ei lunar se ridică la patru mii cinci sute bruto – adăugă el ca un cunoscător.
Nu sfirşi bine, şi soneria de la uşa răsună asurzitor.
Karlicek începu sa clipească des. Ce-i drept, puteai să
te sperii. Soneria atîrnată deasupra uşii sună trei secunde bune, cu un timbru puternic, alarmant, neplăcut.
Tăceam chitic şi nici nu mişcam. Era limpede că cel care sună nu ştie că Jaroslav Lenk zace în spital. Deci nu putea fi altă persoană mai importantă decît pesemne poştaşul, portarul, încasatorul de la uzina de gaz sau alt personaj neutru. Tocmai acum s-a găsit să sune, nefericitul!
A trecut un răstimp. Apoi soneria s-a auzit din nou.
Şi iar a trecut o vreme.
— Acum o să plece – şopti Karlicek.
Dar nu plecă. Soneria ţîrîi a treia oară, parcă
nerăbdătoare, de patru ori la rînd. Lung, scurt, lung, scurt.
Am mai aşteptat aproape un minut, deşi ultimul ţîrîit avea aerul unei despărţiri iritate. Dacă ar fi urmat numaidecît o bătaie la uşă sau chiar o lovitură cu piciorul, aş fi considerat, desigur, că, nerăbdător, vizitatorul a plecat. Dar un minut soneria ţîrîi în acelaşi ritm, de patru ori, şi după o mică pauză răsună iar scurt încă de patru ori: de doua ori lung, de două ori scurt.
De astă dată vizitatorul lăsa impresia că se încăpăţînează.
Karlicek înclină capul spre mine.
— Atenţie!.. răbufni el. Ăsta ştie că e cineva aici. Vrea să ajungă la noi!
Soneria sună iar. Lung, scurt, lung, scurt, apoi scurt, lung şi de două ori scurt.
Şi deodată mi-am dat seama că de fapt acestea sînt două semnale Morse, şi anume literele seriei pierdute C-L.
6
De data asta, spiritualul Karliiek nu prinse tîlcul celor observate de mine. Dar cînd soneria se repetă şi sună
din nou linie-punct, linie-punct punct-linie-punct-punct, îi fulgeră şi lui prin minte acelaşi gînd.
— Telegraf! şopti.
El nu ştia să citească din memorie micii monştri ai telegrafului Morse. L-am învăţat la iuţeală şi el începu să
clipească repede din ochi, ceea ce în abecedarul Morse însemna doar un hohot de rîs.
Folosirea semnalelor sonore era fără îndoială
intenţionată. Se încăpăţîna să transmită mereu C-L.
Dacă ciudatul vizitator semnala în felul acesta, nu putea să nu ştie că Jaroslav Lenk nu e acasă. Şi dacă avea vreo înţelegere cu altcineva — să zicem cu Helena Dvorska – n-ar încerca cu atîta perseverenţă să intre în casă.
Aşadar, se părea că ştie de prezenţa noastră. Deoarece nu spusesem nimănui că venim aici, probabil că
fusesem urmăriţi. Sau că cineva supraveghea discret apartamentul lui Lenk şi începuse să se teamă că tocmai aici vom găsi urma primejdioasă pentru el. Fusese silit să iasă din ascunzătoarea lui şi să treacă la contraatac.
Aşa că n-ar fi fost exclus ca dincolo de uşă să ne aştepte doi sau trei vlăjgani.
Am păşit încet în antreu; Karlicek s-a aplecat şi a luat de pe contorul de gaz cheia cu care se umblă la robinet.
Şi-a potrivit-o în mînă ca pe un pumnal, ceea ce dovedea că nici lui nu îi era străin gîndul că trei gealaţi se află în faţa uşii.
M-am îndreptat spre uşă cu intenţia de a o deschide brusc şi, eventual, de a-i repezi un pumn celui care ar avea poftă să intre în casă. Dacă ar fi stat rezemat de uşă cu toată greutatea, l-aş fi lăsat să zboare înăuntru, iar celorlalţi le-aş fi trîntit uşa în nas. Pe urmă vedeam noi cum am fi scos-o la capăt cu intrusul. Cu această
hazardată ipoteză, am smucit uşa atît de brusc, încît omul cu înfăţişare paşnică ce stătea pe sală se trase înapoi înspăimîntat şi, neputincios, întinse mîna să se apere dinaintea lui Karlicek, care, dintr-un salt, fu alături de el cu intenţia făţişă de a-l pocni cu cheia de la gaz.
L-am recunoscut pe directorul Budinsky de la Banca Naţională şi mi-am dat seama că isteţul Karlicek ştie să
acţioneze cu curaj. Şi asta m-a uimit aproape mai mult decît orice.
Bun. În legătură cu ceea ce se petrecea de fapt, nu voiam deocamdată să renunţ la nici unul din gîndurile mele care-mi încolţiseră fulgerător în minte. Fiindcă, dacă cineva ştia dinainte cum şi încotro călătoresc cele douăzeci de milioane, acela era Budinsky.
— Fiţi amabil şi intraţi! îi spun eu.
