pe un dulap vechi.
Îmi procurasem uşor cheia apartamentului lui Lenk, situat la parter. Deocamdată, toate obiectele lui personale erau depuse la noi.
Ne-am furişat în apartament, uşor, repede şi neobservaţi. N-am fost nevoiţi să ne legitimăm în faţa nimănui, n-am trezit curiozitate sau bănuieli că ceva n-ar fi în regulă.
Ne găseam într-un antreu semiobscur, cu mobilă mai veche şi desperecheată, aranjat ca odaie de locuit. O
mică parte din încăpere era despărţită printr-un perete subţire de lemn cu nişte carouri de sticlă lăptoasă. În acea mică săliţă, amenajată ca pentru o baie cu gaze, lumina se strecura printr-o singură fereastră ce dădea în curte. Era, în mod vizibil, o adaptare de nevoie. Această
casă veche de peste optzeci de ani cu siguranţă că nu avusese de la început baie în nici unul din apartamentele sale.
Din antreu am intrat, fără o vorbă, în altă încăpere, mai mare şi nu cu mult mai luminoasă fiindcă fereastra, care de asemenea dădea în curte, era adumbrită de o galerie ce se afla deasupra ei. Pe peretele din faţa ferestrei am recunoscut uşor scîndurile rărite care astupau uşa. Aşadar, apartamentul, iniţial mai mare, era împărţit. Dar, fireşte, nu se obţinuse o izolare perfectă. Karlicek, pe care nimeni nu trebuia să-l silească să vorbească încet, zise:
— Ne găsim aici într-o situaţie similară cu aceea în care m-am găsit eu pe calea ferată. Ştiu că trebuie să
găsim ceva, dar habar n-am ce anume. Aşa că ne orientăm după ce se vede.
În această a doua încăpere se afla un reşou cu gaz, după toate aparenţele pus pe locul unde stătuse soba de bucătărie cu faianţă. Restul mobilierului, inclusiv patul purta pecetea eforturilor, aproape emoţionante, de a oferi locatarului un confort mai modern.
Ştiam că, după război, Jaroslav Lenk ocupase acest apartament împreună cu mama lui, care murise cu vreo doi ani în urmă. Nu învestise aici mai mulţi bani decît era necesar. Ceruse un apartament mai confortabil. Voia să se căsătorească.
Pe noptieră se găsea fotografia zîmbitoare a Helenei Dvorska. Karlicek se apropie de ea, se aplecă şi o privi.
— Ciudată figură! mormăi apoi la urechea mea. S-ar zice ca e destul sa vezi chipul ăsta împietrit, ca să te îndrăgosteşti. Ciudată treabă! Eu cred că deosebirea dintre o fotografie şi un tablou artistic este aceea că
fotografia rămîne totdeauna numai ca un joc exterior de umbre şi lumini, eventual şi de culori, pe cînd sub chipul înfăţişat de un tablou străluceşte ceva, poate sufletul modelului sau al artistului. În ce mă priveşte, n-aş putea surprinde sufletul acestei făpturi, chiar dacă n-ar fi vorba de o fotografie, ci de cel mai artistic tablou.
— Mai încet! l-am certat eu.
Pe stradă, el nu fusese Karlicek cel adevărat, dar nici în clipa aceea, în faţa fotografiei Helenei Dvorska, nu era. Însă îşi reveni. Clipi din ochi cu perspicacitate şi se uită în jur.
— Pentru un apartament de holtei, domneşte aici o ordine surprinzătoare — constată el aproape în şoaptă.
Se vede că ea îl îngrijea, Helena Dvorska. Deschise sertarul de jos al dulapului. Lenjeria era aranjată cu o grijă specifică unei mîini de femeie. Cum să umblăm prin astea? zise el. Pînă-n ziua de apoi nu le mai punem la loc aşa cum au fost!
— Acolo nu găsim nimic – spun eu. Cercetează
buzunarele costumelor.
Karlicek îşi trecu degetul mai întîi pe suprafaţa dulapului, apoi şi-l privi îngîndurât în dreptul ferestrei.
Nu se murdărise.
— Logodnica asta a lui are cheia de la apartament —
rosti el cu certitudine. Numai în două zile s-ar fi adunat aici o căruţă de praf. Praful e duşmanul nostru.
Pătrunde peste tot. Chiar ieri s-a umblat aici cu cîrpa sau cu aspiratorul, dacă nu chiar astăzi înainte de amiază. Pe cremona ferestrei trebuie să fi rămas amprentele ei. A şi aerisit.
După aceea a cercetat buzunarele costumelor agăţate cu grijă pe umeraşe de lemn. Paltonul de iarnă era băgat într-un sac de hîrtie pentru a-l proteja împotriva moliilor. Deocamdată, Karlicek nu găsi nimic în afară de cîteva coroane uitate.
— Trebuie să fim mai inventivi zise el.
Am tras sertarul unei mese vechi de dormitor, cu picioare subţiri şi cu o tăblie oarecum ondulată. Sertarul era închis, dar aveam cheiţa şi, în afară de asta, observasem că ar fi fost de ajuns să ridic puţin tăblia,
pentru ca dispozitivul broaştei să iasă de sub ea şi sertarul să poată fi tras cu uşurinţă şi fără a fi descuiat.
Cu siguranţă că hîrtiile din sertare nu erau ţinute în ordine de o mînă de femeie, dar nici de o alta. În afară
de certificate şcolare, împăturite şi legate cu elastic, şi în afară de nişte coperte cu acte personale, Jaroslav Lenk ţinea în sertar pur şi simplu toate fleacurile pe care nu apucase să le arunce la coşul de gunoi. Spre regretul de detectiv al lui Karlicek, sertarul nu prezenta interes. Am găsit, de pildă, un bon de la reparaţia ceasului, instrucţiuni pentru proprietari referitoare la chiriaşi, ilustrate vechi al căror text nu spunea nimic, chitanţe de tot felul, legitimaţii de la diferite organizaţii, de mult desfiinţate, şi alte lucruri asemănătoare.
În fundul sertarului se afla un carnet de economii.
M-am uitat în el. Era pe numele de Jaroslav Lenk şi nu avea nici un fel de vinculaţie. La prima privire era limpede că sînt bani depuşi. Una dintre depuneri era cu mult mai mare decît celelalte şi data din vremea cînd murise mama lui. Maximum depunerilor totale din carnet fusese atins nu demult: 52.435 de coroane şi 72
de heleri.
La douăzeci iunie, deci cu şapte zile înainte de explozia din vagonul poştal, după cifrele din carnet, reieşea că se ridicase suma de 40.000 de coroane.
Rămăsese un rest de 12.435,72 coroane.
— Investiţi în escrocherii! zise Karlicek, strîmbîndu-se.
El, în genere, spunea tot ce-i trecea prin minte, fără
pic de tact.
Cifra imediat următoare şi totodată ultima înscrisa în carnet era de la 1 iulie: depunere 3.000. Total 15.435,72
