lucrurile erau puţin mai complicate. Deşi ea admisese că
Lenk îi tăinuia ceva, de la ora prînzului, cînd se prezentase la bancă, şi pînă în ultima clipă, cînd mai putea să aibă veşti de la el, nu se întîmplase nimic care sa arate că el ar fi fost neliniştit. La întrebarea mea directă, Budinsky a declarat că rareori a avut de-a face
cu un om mai calm, mai chibzuit, mai atent, şi aşa mai departe:
— Agitat? Nicidecum! A ajuns la bancă la ora precisă: i s-a părut că a întîrziat şi se grăbise. Îşi stăpînea respiraţia precipitată. După cîteva clipe s-a liniştit, şi jos, în trezorerie, se plictisea în mod evident.
Apoi am chemat acasă la mine pe sublocotenentul pe care vi l-am prezentat în „Cei patru aşi“.
— Mi se pare ciudat că mă întrebaţi de acest lucru –
mi-a răspuns sublocotenentul cu glasul lui gros de urs.
Cînd a auzit de bancă, pentru o clipă s-a schimbat la faţă, şi pe frunte i s-au ivit broboane de sudoare. Îmi amintesc bine de asta, deoarece l-am întrebat dacă nu-i bolnav. A spus că nu. I-am oferit o ceaşcă cu apă, dar a refuzat.
— Tovarăşe sublocotenent – am zis eu – îmi permiteţi o întrebare. Fumaţi în momentul cînd a venit Lenk la dumneavoastră?
— Eu fumez tot timpul – a mormăit sublocotenentul.
Nu este exclus ca lui Jaroslav Lenk să i se fi făcut rău tocmai din pricina asta. Sublocotenentul fuma nişte trabucuri atît de puturoase, încît în fumul lor se prăbuşeau şi muştele. Niciodată n-am aflat de unde avea ţigările alea îngrozitoare şi cu ce erau umplute.
I-am mulţumit şi am pus capăt convorbirii. Mă gîndeam că, în drum spre logodnica sa, Jaroslav Lenk şi-ar fi putut veni totuşi în fire, chiar dacă admitem că-l zăpăcise fumul de trabuc. Apoi e greu de presupus că
aproape se sufocase, mai bine zis îl cuprinsese spaima că i se va întîmpla ceva rău.
La bancă fusese cu desăvîrşire calm. Ori reuşise între timp să se stăpînească, ori intervenise o altă cauză.
Dar, deocamdată, nu voiam să rezolv problema mintal, în felul uşuratic al lui Karlicek.
5
M-am înţeles cu secţia de criminalistică să-l lase deocamdată pe Karlicek la dispoziţia mea. Mi-au spus: –
Dacă aveţi curaj, noi n-avem nimic împotrivă. Chiar acum ar trebui să plece la şcoală. Se vede treaba că nu-l prea trage inima să se ducă acolo, de aceea se grăbeşte cu atîta sîrguinţă să vină la dumneavoastră. Pesemne că-i merge bine.
Le-am răspuns să n-aibă nici o grijă, că de şcoală nu scapă el.
Pentru cercetarea mai amănunţită a relaţiilor dintre Vojtif, Sramek şi Vrana am ales cîţiva dintre cei mai capabili oameni, conduşi de un bărbat pe care îl botezasem Ptacek. Cu zburătoarele n-avea nimic comun.
Porecla de Ptacek3 i se trăgea de pe urma faptului că se pricepea grozav de bine să întrebe. Şi-apoi, fiind vorba să se descopere un element oricît de neînsemnat care să
vină în sprijinul ipotezei folosirii cheii franceze, un talent ca al lui era necesar.
Urmărirea celor doi turişti, cel cu barba neagră şi cel blond, a rămas în seama secţiei de criminalistică. Totodată însă nu-mi ascundeam gîndul că nu speram mai de loc în obţinerea vreunui rezultat, de aceea, pînă una alta, am lăsat deoparte această pistă.
În ceea ce-l priveşte pe Jaroslav Lenk, aveam sentimentul unui paradox, al unei contradicţii flagrante.
Jaroslav Lenk era omul cel mai de încredere din toată
echipa vagonului poştal, cu toate astea el singur trezise, prin comportarea lui, o anumita bănuială.
Deocamdată nu era în stare să suporte un înterogatoriu. Şi chiar dacă ar fi fost, nu-l puteam lovi 3 În limba cehă. ptacek înseamnă pasăre, iar verbul ptati, a întreba.
cu un argument atît de slab, adică ciudata lui nervozitate dinaintea plecării, nervozitate din care nu mai rămăsese nici o urma pînă la orele prînzului.
Ca să desluşesc această ciudăţenie trebuia să-i cercetez viaţa particulară. Eram cu totul îndreptăţit s-o fac. Din punct de vedere tehnic era uşor, dar nu-mi plăcea să dau la iveală aşa, pe faţa, sau mai bine spus, prematur, neîncrederea într-un om ca el, trimîţindu-i în apartament o brigadă de investigaţie. Mă gîndeam dacă
n-ar fi fost mai bine să mă ocup singur de o treabă atît de gingaşă.
Şi aşa mi se părea că prea m-am mărginit numai la munca de birou, la cercetarea şi la confruntarea materialului adunat de alţii pentru mine. Aveam, în munca mea, cîteva experienţe pentru care fusesem ales şef în anchetarea cazului C-L, dar acum nu le puteam valorifica direct. Din acest pună de vedere, Karlicek făcea, într-adevăr, o treabă mai bună, chiar dacă era un începător, sau poate tocmai de aceea. La urma urmelor, şi ipoteza că seria C-L fusese distrusă în întregime o lansaseră experţii, brigăzile de investigare şi alţi factori, eu doar am judecat-o şi am semnat-o.
Caracterul cazului a determinat, fireşte, situaţii care mi-au refuzat cu încăpăţînare posibilitatea de a interveni personal. Să chestionez călătorii trenului sau să umblu după cei ce săvîrşiseră crima lîngă calea ferată, nu era o treabă pentru un singur om! Era o acumulare de fapte în care întrevedeam adesea pricina insucceselor mele de pînă atunci, ca şi primejdia că opinia relativ la distrugerea totală a seriei C-L s-ar fi putut să nu fie justă. Acum, cel puţin, mi se oferea posibilitatea unei intervenţii personale.
— Karlicek – zic eu hai să cercetăm împreună
apartamentul lui Jaroslav Lenk.
Karlicek n-a fost surprins de loc. Treaba asta se potrivea grozav cu afurisitul lui de detectivism personal.
— Tocmai mă pregăteam să vă propun – răspunse el.
— Sînt sigur că deocamdată ai să taci ca mormîntul în legătură cu asta: deşi dumneata ai limba lungă, cred că
ştii unde să te opreşti.
Karlicek declară cu emoţie sinceră că îl ghicisem pînă
în fundul sufletului.
