— O clipă, vă rog – am spus eu.
A rămas tăcută pe loc.
— V-aş fi recunoscător dacă v-aţi aminti amănuntele ultimei dumneavoastră convorbiri cu tovarăşul Lenk, în dimineaţa zilei de douăzeci şi şapte iunie.
— Mă interogaţi? întrebă ea, calmă.
— Nu este exclus să ştiţi ceva, care ne-ar ajuta să
lămurim cauzele acestei catastrofe de cale ferată.
Helena Dvorska zîmbi cu amărăciune. Faţa ei căpătă o altă expresie, pe care eu n-o găseam întru nimic
deosebită, dar pe care Karlicek, din ungherul lui, o observa tăcut ca şi cum ar fi studiat-o.
— Mi-a spus doar ca trebuie să fie undeva la ora douăsprezece precis – răspunse ea în cele din urmă. Şi că se teme să nu iasă prost.
— Cu cine? Sau cu ce?
— Nu ştiu.
— A spus el însuşi că e vorba de o simplă presimţire, o proastă dispoziţie sau ceva asemănător?
Helena Dvorska şovăi:
— Da. A afirmat acest lucru!
— Aţi avut impresia că e numai o scuză?
— Am avut impresia... că îmi ascunde ceva – răspunse Dvorska, privind într-o parte. Dar ăsta nu-i un lucru hotărîtor. Meseria lui nu-i permitea să fie prea comunicativ. Şi puţinul pe care mi l-a spus, de fapt i l-am smuls. M-am gîndit mereu la el. Se vedea, într-adevăr, că e foarte neliniştit.
— Domnişoară Dvorska – zic eu – dacă ar fi vorba de un accident de cale ferată întîmplător ne-am putea împăca şi cu această aşa-numită presimţire, dar e sigur că visele nu constituie semne pentru a vesti viitorul, ci mai degrabă pentru trecut eventual un trecut nu prea îndepărtat. După un vis urît, omul poate face presupuneri care să-l înspăimînte sau să-l contrarieze, şi asta din pricina imaginaţiei exagerate.
— Înţeleg – răspunse ea, clătinînd liniştită din cap.
Cred însă că vă înşelaţi.
Mă aflam tot în dreptul biroului meu. Prin urmare, nu consideram convorbirea încheiată.
— Peste cîtva timp, o să vă pot comunica ce s-a întîmplat în realitate – am mai adăugat. Şi poate că
după aceea vă veţi aminti unele amănunte din ultima convorbire cu logodnicul dumneavoastră. Vă recomand să reflectaţi asupra acestui lucru.
Ea nu dădu atenţie spuselor mele şi întrebă:
— Ce anume i s-a întîmplat?
I-am spus. Calmul n-a părăsit-o, a pălit însă puţin şi eu i-am făcut semn lui Karlicek.
— Dumneata ai putea să-ţi asumi sarcina de a o informa pe domnişoara Dvorska despre starea sănătăţii tovarăşului Lenk – i-am spus.
— Foarte bucuros! răspunse Karlicek, înclinîndu-se ca un adevărat cavaler.
— În schimb, domnişoara Dvorska îţi va făgădui să nu spună deocamdată nimănui ce am vorbit noi aci.
— Fireşte,
asta
i-ar
putea
aduce
neplăceri
sublocotenentului Lenk – spuse Karlicek cu seriozitate.
Avea umor. Nu trebuia învăţat ce şi cum să vorbească
cu ea. Îi cîştigase încrederea, aducînd-o la mine. De aceea mi-am permis s-o dezamăgesc oarecum.
La plecare a salutat cu o uşoară mişcare a capului, Karlicek i-a deschis uşa curtenitor şi au plecat.
Am rămas singur în birou, nu numai fiindcă n-am vrut să merg cu ei. Am pus mîna pe telefon şi am încercat să obţin legătura cu cîteva persoane. Se înserase. N-am avut noroc. L-am prins acasă pe Budinsky, director al Băncii Naţionale. Pe Rerich, directorul trezoreriei, n-am reuşit să-l găsesc. În schimb, l-am găsit pe şoferul „Mercedes“-ului blindat, care transportase cele douăzeci de milioane la gară şi care tocmai sosise de undeva.
În legătură cu ciudata nervozitate a lui Jaroslav Lenk, aşa cum o zugrăvise Helena Dvorska, s-a dovedit că
