— Bănuielile în legătură cu sublocotenentul Lenk se întăresc într-un fel neplăcut şi ofensator – adăugă el.
Helena Dvorska crede din ce în ce mai mult că, la ultima convorbire despre acele procese metafizice, aţi tras-o pe sfoară. Cînd o luăm din loc J
În clipa aceea mi se puse pe masă lista cerută – cea cu şuruburile cît trei sferturi din degetul cel mare şi cu piuliţele folosite la construcţia vagonului poştal de tipul WT-0019. De aceea am domolit nerăbdarea lui Karlicek.
— Vagonul avea în total trei sute douăsprezece piuliţe cu şuruburi de mărimea amintită – zic eu.
— Ştiu! spuse Karlicek cu nepăsare.
Am strîns pumnii, m-am sprijinit de masă, m-am aplecat pe spate şi a trebuit să stau aşa un timp, ca să
pot întreba apoi cu o linişte aproximativă:
— Cum de-o ştii şi pe-asta?
Karlicek răspunse zîmbind calm:
— Mi-am permis să dau sfatul ca înainte de a începe să se cerceteze vagoanele, să fie întrebată fabrica. Au ascultat şi n-au ascultat. Din întîmplare însă, în arhiva fabricii am găsit schiţele de proiect ale vagonului.
Inginerul le-a răsucit de vreo două ori, apoi s-a oprit cu degetul drept la cifra 312.
— Şi dumneata erai acolo?
— Eram. Ca mandatar al dumneavoastră. Ce-am mai rîs cu tovarăşul Loubal!
— Ascultă, mincinosule, tovarăşul Loubal nu rîde niciodată!
— Ştiu asta, dar am rîs eu şi pentru el — răspunse Karlicek, clipind amuzat. Vagoane de tipul WT-0019 mai sînt încă optsprezece în circulaţie. Le găseşti veşnic în mişcare. De la Liberce la Veseli-Mezimosti, de la As la Kosice, în lung şi-n lat, în toate direcţiile. Ar însemna s-alergi după ele în toată ţara. Iar şuruburile lor se pot număra greu, fiindcă sînt tocite de cărucioare de copii, de coşuri cu fructe şi de bagaje de tot felul. Dacă te-ai vîrî dedesubt ca să găseşti acolo niscai şuruburi, vagonul ar putea-o lua din loc peste capul tău. Prin urmare, de ce n-am rîde că am rezolvat-o atît de şmechereşte?
Ce era să-i mai răspund?
— Treci pe-aici la trei după-amiază! zic eu. Ne ducem la Lenk. Pînă una alta mă uit la schiţele astea şi, dacă
mi se confirmă ceea ce cred despre piuliţele astea două, pe sufletul meu, te iau la şedinţă.
— Ca descoperitor al lor, aş merita – răspunse Karlicek. N-aţi vrea să auziţi ce cred şi eu despre ele?
— Sper că nu-i ceva de speriat!
— Din păcate este. Am cercetat closetul. La vagoanele WT-0019 vasul closetului e fixat cu patru şuruburi, cît trei sferturi din degetul mare. Piuliţele sînt aşezate dedesubt şi sînt înşurubate sub vagon. Deschiderea cheii este aceeaşi, bineînţeles, atît pentru piuliţe cît şi pentru capătul şuruburilor. Cineva a slăbit şuruburile şi piuliţele au căzut între şine. Dacă pe ele se văd nişte scrijelituri proaspete, nu sînt de la cheie, ci au rezultat din ciocnirea cu pietrişul. Abia după aceea a putut omul nostru să scoată şuruburile şi să le arunce în vas, dacă
o fi făcut-o; dar în cazul ăsta şuruburile trebuie să fie pe undeva, la cîteva sute de metri mai departe. Trebuie să
mă duc acolo, să văd.
Prin urmare, Karlicek ajunsese la aceeaşi părere ca şi mine. Continuă:
— Vasul e de fier smălţuit. N-are cum să fie de faianţă, nici acasă nu poţi ţine unul fără sa plesnească, darmite în tren. De furat nimeni nu voia să-l fure, aş
putea să jur. Dacă ar fi fost de faianţă, era suficient să-l fi pocnit cu ceva şi se făcea bucăţele. Fiind de fier însă
trebuia demontat ca să se lărgească orificiul, prin care se văd atît de bine traversele alergînd. A scos sau măcar a slăbit puţin un şurub, a pregătit frumuşel din timp o spărtură neştiută de nimeni. Înţelegeţi! La momentul prielnic, vasul era dat la o parte, se introducea în gaură
capătul armei automate, pentru că alt instrument nu se găsea, şi spărgea. Spărgea şi lărgea orificiul în aşa fel, încît pe acolo să poată cădea ceva între şine, de pildă, douăzeci de milioane.
Judeca lucrurile mai sinistru decît mine. Arunca liniştit între şine toate cele douăzeci de milioane fără să
se sinchisească. Dar, spre deosebire de mine, acuza de crimă nu numai un om sau doi, ci pe toţi patru, şi asta cu conştiinţa foarte împăcată.
— Pe fereastră nu puteau să arunce nimic – spuse el.
În urma lor venea un şir de vagoane, iar alături, în primul, se afla paza formată din doi oameni. Cu siguranţă că unul dintre ei ar fi observat, pe cînd aşa, sub tren, nu vedea nimeni nimic. Din nenorocire însă a survenit explozia, pe care, probabil, o pregătiseră pentru mai tîrziu. Şi astfel, lădiţa cu cele douăzeci de milioane n-a mai avut timp să dispară, fiindcă s-a făcut scrum.
— Ar fi bine să fie aşa – spun eu, prost dispus.
— Ăsta ar fi lucrul cel mai bun din toate – încuviinţă
şi Karlicek. Numai că turistul cel oacheş parcă ducea ceva cu el. Însă ceea ce luase el era ceva greu, nu corespunde greutăţii bancnotelor. Nu încape îndoială că
el aştepta la kilometrul 286, lădiţa urma să cadă acolo,
şi nu cu unsprezece kilometri mai departe. De-asta nu ne ies nouă bine socotelile. Ar trebui să ştim cel puţin cînd au împuşcat-o pe fată. Înainte sau după plecarea trenului? De aceea e atît de importantă limita impresiilor anterioare din memoria călătorilor.
La un singur lucru nu se gîndise Karlicek, şi eu, deocamdată, am tăcut chitic. Turistul cel oacheş putea să simuleze greutatea mare a rucsacului său, şi se pare că, pe ici pe colo, cîte cineva băgase de seamă.
Pe la ora trei după-amiază am pornit spre casa unde locuia Jaroslav Lenk. Cei doi civili nu băteau de loc la ochi, mai ales Karlicek. Pe drum se purta ca unul dintre acei doctoraşi, de loc simpatici, care se preţuiesc grozav pe ei înşişi şi învăţătura lor arida, considerînd simţul umorului drept un păcat împotriva culturii.
Am intrat într-o casă veche de periferie peste ale cărei trei etaje se clădiseră alte două, ca un fel de ladă nouă
