Pe faţa ei, într-adevăr frumoasă, contrar spuselor lui Karlicek, mi s-a părut demn de reţinut un singur lucru: liniştea foarte firească. Chiar dacă plîngea, se vedea bine că nimic nu-i e mai străin decît isteria.
— Nimeni nu vrea sa-mi spună nimic – zicea ea – şi dumneavoastră vă purtaţi cu o gravitate care mă
înspăimîntă.
Nu puteai pune la îndoială seriozitatea interesului său afectiv, dar nu părea sa simtă nevoia de a fi calmată şi liniştită.
— Povestiţi-mi întîi ce ştiţi dumneavoastră personal –
am poftit-o eu.
Deşi a observat că nu mă grăbeam de loc să-i ofer informaţiile cerute de ea, mi-a explicat cu răbdare că la 27 iunie procurase pentru sine şi pentru Jaroslav Lenk bilete undeva la un spectacol de estradă la grădină, dar pe la ora nouă dimineaţa Jaroslav Lenk a venit la ea, la Sfatul popular, şi s-a scuzat că nu poate merge. Primise
pe neaşteptate o misiune. Desigur, nu-i spusese despre ce e vorba.
— De cîtă vreme îl cunoaşteţi? am întrebat.
— Cam de vreo jumătate de an.
— În acest timp nu s-a întîmplat niciodată să dispară
cîteva zile din preajma dumneavoastră?
— Ba da, s-a întîmplat. De cîteva ori.
A răsuflat un pic. Fără îndoială, lua cuvintele mele într-un sens liniştitor.
— Aţi mai fost vreodată neliniştită din cauza absenţei lui?
— Uneori bănuiam că i se încredinţează sarcini primejdioase. Dar era totdeauna calm şi se înapoia cu bine. De data aceasta însă...
— Aşa... şi?
— V-am mai spus... – rosti ea, întorcîndu-se spre Karlicek, care-i făcu prieteneşte şi încurajator cu ochiul.
Era ciudat de nervos şi absent, foarte indispus. Cînd l-am întrebat ce este cu el, mi-a răspuns că are impresia că-l aşteaptă ceva neplăcut.
— A spus ceva mai precis în legătură cu asta?
— Nu. Zicea că o să-i treacă, desigur... că probabil a dormit prost. Mai zicea că visase urît...
— Deci un fel de presimţire?
Karlicek mişcă abia perceptibil capul, aşa încît ochelarii lui îmi trimiseră un mănunchi de raze ca un fel de semnal. Indiscutabil, îmi atrăgea atenţia să nu cred în nici un fel de presimţiri. Bineînţeles că nu era necesar, însă Karlicek părea ca ştie ceva despre Jaroslav Lenk. În orice caz, era convins că Jaroslav Lenk minţise.
Helena Dvorska aştepta.
— Uneori o presimţire rea e un lucru serios – zic eu, –
în timp ce Karlicek se frămînta nemulţumit. Logodnicul dumneavoastră, domnişoară Dvorska, a fost rănit într-o
catastrofă de cale ferată şi a trebuit să fie operat. E
îngrijit la un spital.
Fetei i s-a oprit respiraţia. Liniştea calmă de pe chipul ei avea într-adevăr un farmec deosebit. Probabil ca acest amănunt fusese sesizat de Karlicek altfel, într-un mod cu totul personal.
— Unde îl pot găsi? întrebă ea.
— Deocamdată nu poate primi vizite. Accidentul a fost grav. Nici eu n-am vorbit încă cu el.
O clipă rămase tăcută, apoi spuse încet:
— Dacă trebuie să vorbiţi întîi dumneavoastră, înseamnă că n-a fost un accident obişnuit.
N-avea nici un sens să mă prefac.
— Bineînţeles, au fost nişte împrejurări deosebite –
am răspuns eu. Cred că ştiţi care este ocupaţia logodnicului dumneavoastră. Mai mult nu pot să vă
spun astăzi. Tovarăşul Lenk e acum în afară de orice primejdie. După un timp o să vă întîlniţi cu el.
Deocamdată nu încercaţi singură să-l vedeţi, de altfel nici nu vă vor lăsa. Noi o să vă ţinem la curent cu starea lui. Şi cînd va fi posibil, vom merge împreună să-l vedem.
Folosisem un asemenea ton, încît n-a mai avut nimic de obiectat. S-a ridicat să plece. Nu părea jignită, însă
nu mi-a mulţumit nici măcar cu privirea.
