Deocamdată le-am ţinut numai pentru mine.
— Dumneata ai mai cercetat locul acela încă o data?
am întrebat într-un tîrziu.
Karliăek încuviinţă dînd din cap:
— Da, duminică. M-am dus acolo din proprie iniţiativă. Am prăpădit o pereche de ghete prin pietriş, dar, după cum vedeţi, am avut noroc. Norocul ţine cu cei îndrăzneţi.
Karlicek n-arata de loc ca un cutezător, înfăţişarea lui n-ar fi îndemnat pe nimeni sa-i facă vreun rău.
— Descoperirea dumitale ar putea să aibă importanţă
– zic eu – de aceea o să-ţi plătim cheltuielile. Dar nu trebuia să procedezi ca un detectiv particular.
— A trebuit — replică el, ridicînd din umeri. Nimeni nu m-ar fi crezut că mă duc acolo anume ca să caut piuliţele acelea. Asta-i una. Şi a doua, secţia de
criminalistică e secţie de criminalistică, iar piuliţele sînt piuliţe. Ca membru al grupului însărcinat cu problemele de criminalistică pe mine nu mă privesc piuliţele, eu sînt obligat să mă interesez doar de şurubăria acestei crime.
Piuliţele trebuia să le căutaţi dumneavoastră, oficial nu cade în competenţa noastră, dar tot aşa nici dumneavoastră n-aveaţi ce căuta la locul crimei. Şi pentru că ne despart în mod stupid unsprezece kilometri, m-am hotărît să lucrez pe cale particulară, pînă cînd autorităţile vor ajunge la o înţelegere cu privire la colaborare şi la conducerea unică. La urma urmei, nu pretind nimic pentru ghetele rupte.
Karlicek clipi, cu o expresie de nobleţe.
— la spune-mi şi mie – zic eu, împăciuitor – ce raţionament
te-a
împins
la
această
cercetare
suplimentară?
— E foarte simplu — răspunse Karlicek, binevoitor.
Trebuia să leg întîmplarea neînsemnată de la kilometrul 286 de veriga celeilalte întîmplări, mai importante, de la kilometrul 297,3. Vă rog să fiţi atent. Să vedeţi cum stau lucrurile. Dacă atentatul a fost pregătit acolo unde au ucis fata tocmai pentru că le stingherea pregătirile, şi dacă cheia franceză a fost găsită la o distanţă de unsprezece kilometri, adică pe locul unde vagonul a explodat, am putut trage concluzia că în vagon n-a fost nici o piuliţă înşurubată în plus, ci mai degrabă una scoasă. La piuliţe şi la şuruburi m-am gîndit, fără
îndoială, înainte, dar mai ales eram convins că la kilometrul 286 cu siguranţă că a rămas vreo urmă în legătură cu atentatul şi care a scăpat secţiei de criminalistică, fiindcă fata, de bună seamă, n-a putut muri din pricina nici unei piuliţe de pe lumea asta. Cum zic, dumneavoastră n-aţi făcut acolo nici un fel de cercetări, aţi încercat să potriviţi cheia numai pe nişte resturi şi, evident, n-a ieşit nimic. Iar noi, la început, am
căutat doar urmele crimei. Deşi ne-am gîndit la o legătură între cele două cazuri, pînă n-am avut în mod concret o verigă de unire, nu s-a putut face nimic. Acum o avem. În locul piuliţelor puteam să găsesc altceva, dar am găsit piuliţele. Asta-i tot.
Am străbătut camera de cîteva ori încoace şi încolo:
— Zici că le-ai găsit între şine.
— Da. Aproximativ la mijloc.
— Deci sub tren.
— Trenul trecuse de mult.
— De atunci au trecut multe trenuri – am spus eu.
Eşti sigur că piuliţele au fost pierdute numai de vagonul poştal al trenului cu numărul doi-trei-şaisprezece?
— Eu nu m-aş îndoi de asta — zise Karlicek, cam înţepat.
— Bine. Şi mai departe ce-ai face?
De fapt mă temeam că descoperirea piuliţelor îl va determina să tragă aceeaşi concluzie neplăcută ca şi mine. Dar, dincolo de ochii lui albaştri, mintea sa lucra altfel. Opinia lui personală nu nega deducţia mea puţin îmbucurătoare.
— Aş folosi aşa-numita inhibiţie de protecţie a memoriei – răspunse el după o scurtă gîndire.
La un asemenea răspuns nu mă aşteptam nici chiar de la unul ca el.
— Ce anume ai folosi?
Karlicek zîmbi într-un chip foarte plăcut:
— Lucrurile stau aşa. Un psiholog de la noi spunea că
un eveniment brusc, neaşteptat, şocant suspendă în om imaginea trăirilor imediat anterioare şi îi imprimă în memorie un fel de contralovitură. Aceasta se numeşte inhibiţia de protecţie. Evenimentul şocant, din fericire, l-am avea. Este explozia. Şi eu aş atrage atenţia asupra încă unei experienţe vechi, şi anume că fiecare om care călătoreşte cu trenul priveşte pe fereastră, cel puţin din
cînd în cînd. Unii consideră că asta e cea mai bună
