ăsta cam de vreo treizeci de kilometri are un număr record de staţii. Şoferul e un fost băcan, a cărui dugheană a fost transformată în berărie. I s-a oferit funcţia de responsabil, dar el a refuzat spunînd că
preferă să vadă o parte din lume, aşa că aleargă încoace şi încolo de-a lungul celor treizeci de kilometri. De cele mai multe ori transportă aceiaşi oameni, şi ăsta e principalul. Dacă se urcă din întîmplare un om străin, îl descoase tot drumul: încotro? de ce? cum şi ce fel? şi aşa mai departe. E un limbut fără pereche, nu ştii niciodată cum să-l iei. Se spune că în fosta lui prăvălioară mai mult se clevetea decît se vindea. Un pacheţel de cafea se cumpăra acolo chiar în două ore şi jumătate.
— Ţi-a confirmat ipoteza că biciclistul a călătorit cu autobuzul?
— Ne-a confirmat că în autobuz s-a urcat un turist, străin după îmbrăcăminte şi, mai ales, după
încălţăminte. De bicicletă nu se ştia, era după colţ.
Şoferul şi cîţiva dintre călători îl descriu toţi la fel: un om de statură obişnuită, de vîrstă mijlocie, cu o barbă
neagră, tunsă scurt. Pesemne, fiind la un drum mai lung, nu se răsese. Dar e posibil să fi purtat mereu acea podoabă bărbătească. Cred că vi l-aţi putea închipui ca pe unul din eroii lui Jules Verne, deci oarecum de modă
veche. Probabil însă că era doar un camuflaj obraznic.
Făcea pe excentricul în civilie, nefiind de loc aşa ceva. Şi asta-i o chestie!
Tocmai mi se adusese cafeaua. Karlicek nu bea cafea, nici nu fuma. Declară că el nu bea decît ceai slab. I-am oferit deci ceai şi i-a plăcut că mirosea frumos, deşi nu era decît nişte apă fiartă, uşor îngălbenită.
Între timp l-am întrebat dacă nu-l văzuse nimeni pe acest turist oacheş, mergînd pe bicicletă. Karlicek a răspuns negativ.
— Ştiu – a adăugat el – e ciudat, dar nu ne putem împiedica de o întîmplătoare lipsă de martori. Am însărcinat organele locale să culeagă informaţii, n-am vrut să ne mai pierdem noi vremea. O să se găsească el vreun martor! În ţinutul ăsta, neted ca-n palmă, un turist îmbrăcat după moda vreunui club de pe vremuri, oricum, e excentric. Şi, mai ales, dacă este bărbos şi, pe deasupra, cu bocanci de munte ţintuiţi. În afară de asta, mai spuneau că ducea în spate un rucsac atît de greu, că de-abia s-a urcat cu el în autobuz. Toţi au bănuit că e plin de pietroaie şi că deci e un colecţionar. Pe deasupra, mai avea şi un baston noduros de turist, pe care erau bătute cîteva insigne de tablă. Şi acum închipuiţi-vă un asemenea monstru pe bicicletă şi, colac peste pupăză, cu o poşetă de damă înfăşurată într-un tricou.
— La portbagaj?
— La portbagaj.
Karlicek îşi înfundă nasul în ceaşca de ceai şi ochelarii i se aburiră. Şi-i scoase şi îi şterse cu batista, din care cauză interveni o pauză în relatarea lui.
— Aşadar, omul se urcă în autobuz – reluă el – ridică
anevoie sacul şi-l pune prevăzător între picioare, ca să
nu se sfărîme mineralele cu pricina, sau ce-o fi fost acolo. În autobuz tocmai se vorbea de faptul că
aproximativ cu o jumătate de oră în urmă se auzise o explozie îndepărtată, dar pe el nu-l interesa discuţia.
Abia mai tîrziu, la o întrebare adresată lui, a mormăit că
şi lui i se păruse ceva. Cîţiva tineri au plecat pe bicicletă
să vadă ce s-a întîmplat, iar unul, se spunea, se dusese chiar cu motocicleta. Toţi aceştia alergau spre locul unde se întretăia şoseaua cu linia ferată, adică la kilometrul 297,3. După presupunerea noastră, bărbosul a străbătut cîmpia de-a curmezişul, venind dinspre kilometrul 286, de la locul crimei. De aceea nu l-a putut
întîlni nimeni. Şi probabil că tot din pricina asta a şi ajuns în sat fără a fi văzut.
Aburul nu se mai depunea pe ochelarii lui Karlicek, iar el putea să-şi bea ceaiul şi o făcea cu multă
delicateţe.
— Bărbosul e înfăţişat ca un taciturn morocănos –
continuă el. După săvîrşirea unei crime şi eu aş fi la fel.
La observaţia şoferului, că probabil e destul de stupid să
te cari pe arşiţa verii cu un sac atît de greu, bărbosul a strigat că trebuie să-l ia cu sac cu tot. După aceea şoferul l-a întrebat pîna unde să-i perforeze biletul.
Turistul se stropşi la el şi răspunse că pînă la capăt.
Apoi a tăcut iar. Călătorii n-au mai apucat să afle ce se petrecuse pe linie, fiindcă şoferul se arăta grăbit. După
ce a plecat, a fost cît pe ce să se ciocnească cu maşina pompierilor, în urma căreia venea un motociclist. Toţi erau curioşi, afară de bărbos. Nu-i ciudat?
— Poate.
— Dar s-a întîmplat un lucru şi mai ciudat — zise Karlicek, prevenitor. Ascultaţi! Bărbosul s-a holbat o vreme la o hartă pe care o scosese din buzunar, apoi a pus-o la loc. Cam după o jumătate de oră, la o staţie unde ajungea doar un drum de ţară lăturalnic, s-a urcat în autobuz o veche cunoştinţă, baba Josefka, cu o coşarcă plină cu brînză de vaci. O ducea la centrul de colectare, în schimbul cotei de ouă, deoarece, zicea ea, găinile refuzau să ouă.
— Asta-i chestia aceea şi mai ciudata?
— Păi da – întări Karliiek cu îndrăzneală. Dacă baba aia n-ar fi aşteptat acolo, autobuzul n-ar fi oprit. Dar cum a oprit, bărbosul a înşfăcat rucsacul şi l-a vîrît jos, ca şi cum se hotărîse brusc să folosească această
întîmplare. În clipa în care a auzit vorbindu-se despre brînza de vaci, omul nostru a sărit ca ars. Pe scara maşinii a avut cu baba un schimb de cuvinte: s-au
certat disputîndu-şi întîietatea în funcţie de greutatea bagajului. Şoferul i-a dat dreptate babei, deşi, oriunde pe lume, întîi se coboară şi-apoi se urcă. I-a strigat bărbosului cum că el i-a vîndut biletul pînă în oraş şi că
nu poate admite ca pasagerul să coboare în mijlocul cîmpului. Dar bărbosul parcă nici nu auzea; o împinse pe babă înapoi şi, rîzînd diavoleşte, îi dădu biletul său.
Baba s-a urcat, arătîndu-i şoferului biletul. Acesta nu voia în ruptul capului să-l recunoască, iar ea ţinea morţiş că-i bun; în cele din urmă, autobuzul a plecat şi bărbosul a rămas pe cîmp. Şoferul şi baba s-au certat tot restul drumului. De fapt, pe bilet nu scria că nu e transmisibil şi baba susţinea că, dacă-şi cumpăra un bilet de cinema, poate să-l dea cui îi place.
