Fără a-mi pierde calmul, l-am întrebat:
— Ei, şi turistul?
Karlicek ridică din umeri cu indiferenţă:
— A dispărut fără urme.
Vorbea ca şi cum nu i-ar fi păsat de loc de lucrul acesta, de unde am dedus că mai are de spus ceva. În servieta pe care şi-o pusese la spate îndată după sosire, de bună seamă că avea o copie exactă a raportului oficial. Nu mă îndoiam că o să mi-o dea şi că relatarea transcrisă acolo nu era nici pe departe la fel de pitoreasca precum o făcuse el verbal.
Zic:
— Păcat că n-am ajuns la nici un rezultat. A fost o treabă bine condusă.
— Mai am şi altele tot atît de bine conduse – rosti liniştit Karlicek. Dar mai întîi sînt de părere că trebuie să dăm atenţie acelui lucru atît de greu pe care omul îl avea în rucsac.
— Te-ai gîndit la asta?
— În primul rînd, şi cu asta, basta – spuse Karlicek.
Explozia a fost pregătită cît se poate de abil încă de la
kilometrul 286. Dar s-a ivit din întîmplare un martor în persoana acelei fete, şi ea a trebuit redusă la tăcere. Iar cel mai bun mijloc a fost crima. Să-l considerăm pe turistul cel oacheş drept un nebun. Acest lucru ne uşurează de minune situaţia. În sac avea explozivele rămase după ce pregătise atentatul.
Fără să ţină seama de uimirea mea, Karlicek începu imediat să calculeze. Martorii din autobuz apreciaseră
greutatea sacului la treizeci de kilograme. După părerea experţilor, vagonul poştal a fost distrus de o încărcătură
de tritolhexogen de unu pînă la două kilograme. Deci misteriosul turist ar fi avut în rucsac material cam încă
pentru cincisprezece pînă la treizeci de atentate similare.
De ce, prin urmare, ar fi ezitat să ucidă pe oricine s-ar fi amestecat în treburile lui, întîmplător sau intenţionat, zădărnicindu-i celelalte lovituri sau contribuind chiar la prinderea lui?
— Asta pare o glumă – continuă Karlicek – dar la un moment dat poate să apară un călugăr cerşetor, cu un sac mai uşor, cu două kilograme, de pildă, şi noi s-auzim că pe undeva a mai sărit ceva în aer.
— Stai puţin! l-am oprit eu. Dar cu ideea aceea a dumitale, cum că au fost doi făptaşi, cum rămîne?
— Şi asta e lămurită – replică omuleţul meu şi bău restul de lichid galben pe care continua să-l considere cu încăpăţînare ceai.
— Şi unde-i celălalt?
— Nu-l avem. Şi ăsta a dispărut fără urmă. Dar în partea opusă.
Zicea că despre acest al doilea făptaş s-a interesat prin împrejurimi, de fapt bănuind existenţa şi participarea lui la crimă numai după poziţia braţelor moartei, ceea ce însemna a te încrede orbeşte într-un amănunt care putea să aibă şi alte cauze. Observaţia
însă era probabil justă şi ea aparţinea indiscutabil acestui ciudat Karlicek.
— Uciderea fetei a fost în afara programului – mai spuse Karlicek. Fără să vrea, ei şi-au rezolvat problemele lor, ca şi pe cele ale iubitului ei. A fost un scurt şi deosebit intermezzo prin care au atras atenţia asupra lor. Nu văd de ce ne-am fi interesat de nişte turişti excentrici, dacă n-ar fi avut loc aceasta crimă. Poate că
s-au despărţit în locuri diferite tocmai ca sa li se şteargă
urma. Cîinele poliţist n-a luat-o pe urmele ciclistului, cauciucurile neavînd pentru el nici un miros. Cînd l-au pus să miroasă locul, a apucat-o în direcţie cu totul opusă, acolo unde cineva culcase o parte din lanul de grîu. A traversat linia ferată şi ne-a condus pînă la şosea. A mers de-a lungul ei cam un kilometru şi s-a oprit. Karlicek s-a ridicat şi s-a apropiat de masa mea, pe care se găsea o hartă. Aici! arătă el. Drumul e drum, şi am mers pe el mai departe fără cîine. Am ajuns la satul ăsta, presupunînd că cineva l-a dus pe individul urmărit, să zicem, într-o căruţă... de aceea Cîinele a pierdut urma. Presupunerea s-a confirmat. Am obţinut şi descrierea acestui om. Din sat a pornit mai departe pe jos. Ducea un cufăr şi zicea că e cam obosit. Am ajuns pînă la orăşelul acela. Acolo, fără mari dificultăţi, am constatat că în micul hotel din localitate a dormit şi un turist străin cu un cufăr. Venise pe înnoptate. Dacă
admitem că a mers agale, ca timp corespunde exact cu intervalul folosit de bărbosul nostru cu bicicleta. După
descriere, e fără îndoială cel care a fost luat în căruţa cu trifoi.
Harta arăta că drumul pe care apucase al doilea individ suspect devia în linie oblică de la calea ferată, depărtîndu-se astfel şi mai mult de locul unde se petrecuse expozia.
— Ziceau că individul era cam greoi şi cam leneş –
spuse batjocoritor Karlicek. Ăsta-i un amănunt care explică întrucîtva de ce criminalii nu s-au certat pe bicicleta furată. Ăsta, al doilea, ar fi adormit pe cadru.
Era tocmai opusul celui bărbos. „Un om cumsecade“, ziceau despre el cei de la hotel. Nu părea bolnav, ci numai istovit de moarte; se uita în jurul lui de parcă ar fi cerut milă. Către seară a comandat o topinka2. Cînd l-au întrebat dacă mai are vreo dorinţă, a zis că ar mai avea, dar că nu-i poate fi îndeplinită. A fost imposibil să
scoată de la el o vorbă mai mult. N-a spus ce anume ar fi vrut, repeta într-una că acolo nimeni nu-i în stare să-i facă rost de aşa ceva. Pesemne ca avea nevoie de o conştiinţă curată. De aceea cred că, deşi el a ajutat ca moarta să fie tîrîtă în tufiş, oacheşul a împuşcat-o.
— De bună seamă că la hotel a fost înregistrat – zic eu.
— Desigur – încuviinţează Karlicek. Cei de-acolo spun că s-ar fi uitat chiar la buletin, să-i la numărul. Dar ei n-au controlat. Noi însă fireşte c-am făcut-o. Totul e minciună, nu încape îndoială, pînă la hoinăreala fără
ţintă, cum susţinea el.
Karlicek înfăţişa lucrurile vrînd să demonstreze că
străinul avea un motiv grav şi nu prea curat să-şi tăinuiască identitatea. Dacă însă se hotărîse să rămînă
la hotel ca să doarmă, riscînd astfel să fie descoperit, înseamnă că, într-adevăr, din cauza unei neputinţe fizice nu şi-a mai continuat drumul. Numai că firoscosul de Karlicek îşi permitea să înflorească lucrurile în aşa fel, ca să-i „iasă“ logica lui romantică. Dacă înainte afirmase că în sacul bărbosului se aflau explozibile, acum era de părere că al doilea drumeţ îşi ascundea, 2 Felie dc pîine prăjită în untură, frecată cu usturoi şi cu sare.
