distracţie. Desigur, putem găsi o mulţime de călători care priveau pe fereastră la kilometrul 286 şi care au putut observa ceva, să zicem pe fata aceea în rochie colorată. Sau altceva. Sînt numai unsprezece kilometri pînă la locul exploziei. Trenul îşi menţinea viteza de şaptezeci de kilometri la oră, deci între aceste două
puncte nu s-au scurs nici zece minute. Mai precis, nouă
minute şi jumătate. Mai puţin avantajos ar fi fost pentru noi dacă, de pildă, ar fi mers cu nouăzeci pe oră. Limita impresiilor anterioare ar fi avut în acest caz dimensiuni mai înguste, aproximativ şapte minute. Putem să ne mulţumim în linişte cu nouă şi jumătate. Cunoaşteţi adresele tuturor persoanelor din trenul 2316. Nu sînt astea elemente de-a dreptul încîntătoare?
— Prin urmare, dumneata propui să-i întrebăm pe toţi călătorii ce-au văzut pe fereastră, cu puţin înainte de explozie?
— Bineînţeles. O să aflăm dacă fata mai era acolo sau nu, dacă se mai găsea cineva prin preajmă, ce-i cu grîul acela culcat, dacă cineva a observat vreo mişcare sau nu, poate că cineva a văzut de-a lungul celor unsprezece kilometri, pînă în clipa exploziei, ceva ce ne interesează... şi aşa mai departe. Adică, pe scurt, avem o oală cu cunoştinţe, dar e spartă în multe locuri: n-ar fi rău dac-am mai putea astupa cîte o gaură. Treaba asta seamănă cu căutarea piuliţelor mele, dar, nu vă
supăraţi, aş recomanda fierbinte s-o faceţi. Sigur c-o s-aveţi bătaie de cap, pentru că oamenii din tren sînt adunaţi din toate colţurile lumii. Karlicek se uită parcă
mulţumit în ceaşca goală de ceai şi se ridică. Încă un fleac, aş zice. Poate ştiţi şi dumneavoastră că
sublocotenentul Jaroslav Lenk e declarat dispărut.
Treptat începeam să mă simt lîngă tînărul ăsta, ca şi cum în jurul capului mi s-ar fi învîrtit o viespe cu ochelari.
— Ce tot îndrugi? m-am oţărît eu, încruntat.
— Am căutat-o pe logodnica lui – adăugă Karlicek. O
cheamă Helena Dvorska şi lucrează la Sfatul popular din Karlin, la secţia impozitelor pe vehiculele cu motor. Are douăzeci şi doi de ani, locuieşte în strada Zitna din Praga, Oraşul nou, iar părinţii ei locuiesc în Moravia, comuna Kalna, raionul Hodonin.
— Dumneata eşti un adevărat ghid – spun eu, dezarmat. De unde ştii?
— Păi asta-i nimica toată – răspunde Karlicek cu modestie. Am găsit-o înregistrată la evidenţa populaţiei.
Vorba e că sublocotenentul Lenk n-are rude şi, în orice caz, logodnica lui tot n-ar fi anunţată, pentru că ea nu face parte din familia lui. De altfel, e şi un secret oficial.
La dorinţa ei, cei de la Sfatul popular s-au interesat de el şi, bineînţeles, au primit un răspuns evaziv. I s-a spus să vină peste o săptămînă. Cred că vor să vă întrebe pe dumneavoastră ce să-i răspundă. Cînd am vorbit cu ea... O simplă întîmplare. Mi-a ieşit în cale.
— Dumneata minţi.
— Nu cine ştie ce – vorbi Karlicek. Desigur, nu i-am spus nimic din ceea ce deocamdată nu se poate spune.
Am încercat s-o liniştesc, cu un adevăr des întîlnit în viaţă; i-am spus că un bărbat care nu se mai prezintă la logodnica lui nu poate fi declarat dispărut din punct de vedere oficial, deoarece s-ar putea să apară după o vreme candidat la o altă logodnică. Ea însă n-are simţul umorului. A clătinat din cap, zicînd că logodnicul ei a avut nişte vise ciudate, nişte vedenii rău prevestitoare sau cam aşa ceva... Pe scurt, această domnişoară
Dvorska are obsesii superstiţioase.
Afurisitul ăsta de Karlicek îmi făcea impresia unui căţeluş inteligent. Avea un bot caraghios cu care adulmeca straşnic.
— Caut-o pe domnişoara Dvorska şi ad-o la mine – îi spun.
Dădu din cap afirmativ. Probabil ca avea de gînd să
facă el această propunere, deoarece adaugă:
— M-am gîndit numaidecît că n-ar fi rău dacă aţi sta de vorba cu ea. Sînt curios ce impresie o să vă facă
chipul ei. Asemenea înfăţişare n-am mai văzut. Nu are nimic excepţional. Eu, din principiu, mă uit la femei fără
marc interes. De obicei, totul la ele e oarecum armonios, la urma urmei, şi la ea... dar e vorba ca dincolo de o legătură de dragoste trebuie să existe totdeauna ceva mai important.
— Asta ai mai spus-o.
Ridică cu seriozitate un deget:
— De data asta o formulez ca pe o problemă pur academică. De fapt, cred că situaţia sublocotenentului Lenk este, în acest sens, în mod misterios uşurată.
Karlicek scoase ca din întîmplare, din servietă, un teanc de hîrtii şi-l puse pe birou, înmînîndu-mi în felul acesta copia raportului pe care pînă acum îl prezentase cu nenumărate completări personale, continuă să
turuie:
— Am impresia că acel ceva important dincolo de iubire se vede chiar pe chipul ei şi, în general, în toată
făptura acestei fete. Nu vreau să spun că din ea s-ar desprinde vreo calitate lăuntrică deosebită. Totul e la suprafaţă. Nu pătrunde nici la un milimetru sub piele.
Cercetaţi-o din toate unghiurile şi vă veţi da seama.
Dacă o priveşti dintr-o anume poziţie, uiţi îndată cum arată, nu ţi-o poţi aminti, tot aşa cum nu-ţi poţi reprezenta chipul material al vreunei particularităţi spirituale...
— Karlicek – l-am întrerupt eu, energic – am s-o privesc eu însumi din toate părţile!
Clipi de cîteva ori, oarecum uimit, ca şi cum mi-aş fi permis prea mult, şi plecă fără un cuvînt.
Cu un oftat de uşurare m-am aşezat la masa mea.
Cele două piuliţe mă priveau ironic, lăsîndu-mi impresia că o bucăţică din guralivul Karlicek a rămas acolo în încăpere. Dar cînd am început să cîntăresc în minte toate serviciile aduse de el, nu mi-a mai venit să clatin din cap.
