În primul rînd observase că poziţia braţelor date în laturi ale fetei ucise lîngă calea ferată are o anume însemnătate, şi probabil că avea. În al doilea rînd se încumetase să se tîrască printre şine ca să caute piuliţele acelea cît trei sferturi din degetul mare, pe care le şi găsise. În al treilea rînd a propus interogarea tuturor călătorilor din trenul 2316, lucru care nu putea fi considerat pur şi simplu o prostie. În al patrulea rînd smulsese de la domnişoara Dvorska, referentă la secţia impozitelor pe vehiculele cu motor, declaraţia ciudată
cum că Jaroslav Lenk avusese vise urîte, prevestitoare de nenorociri. Ţinînd seama de toate acestea, putea fi luată în consideraţie şi teoria lui psihologică despre inhibiţia de protecţie. Am clătinat şi eu din cap, ca omul care nu ştie ce să mai creadă, şi am chemat pe tovarăşul Loubal, membru experimentat al statului-major pentru cazul C-L.
Am pus să se copieze o nesfîrşită listă de persoane care au călătorit cu trenul 2316 şi i-am dat-o, cu ordinul de a încerca să găsească printre ei pe cei care au observat ceva între kilometrul 286 şi 297,3, mai ales în imediata apropiere a kilometrului 286. Deoarece călătorii aflaţii în acel tren în ziua de 27 iunie erau împrăştiaţi acum pe meleagurile întregii republici,
Loubal urma să ia cu el, după cum spunea, un număr suficient de colaboratori, care să îndeplinească această
sarcină cît mai curînd.
Acest Loubal nu se mira niciodată de nimic, nu se speria de nimic şi îndeplinea întocmai tot ce i se cerea, cu conştiinciozitatea duhului din poveste închis într-o sticlă. Vorba lui: „Execut“ impunea totdeauna. Eram ispitit deseori să-i dau ordin să reconstituie, de pildă, crima tatălui lui Hamlet, dar mă temeam că va răspunde: „Execut“. Ba chiar mai mult, ar fi fost în stare s-o şi facă, iar eu aş fi ajuns de pomină cu gluma mea.
Loubal era un om de nădejde.
Apoi am chemat şi pe un alt membru al statului-major, pe Trepinsky. Trepinsky nu se deosebeşte mult de Loubal. I-am spus:
— Ai să primeşti o autorizaţie cu care te prezinţi la Ministerul Transporturilor. Le vei cere să-ţi înlesnească
cercetarea unui vagon poştal de acelaşi tip cu cel din garnitura 2316. Poţi folosi şi alt procedeu dacă scopul e mai uşor de atins. Sarcina dumitale este să întocmeşti o lista amănunţită de toate şuruburile de dimensiunea a trei sferturi din degetul cel mare, folosite la montarea vagonului şi la instalaţiile lui, atît în interior cît şi la exterior. Trebuie să-mi indici cu precizie locul unde se găseşte fiecare şurub sau grupul de şuruburi. Ia-ţi atîtea ajutoare cît socoteşti că îţi sînt de folos pentru ca sarcina să fie îndeplinită cît mai repede. Deocamdată
asta-i tot. Mulţumesc.
Dar numaidecît după aceea am căzut pe gînduri. Din nou a început să mă chinuiască acel gînd care mă
fulgerase în clipa cînd Karlicek mi-a arătat piuliţele.
Dacă proveneau din vagonul poştal – şi se părea că
aşa e – şi dacă fuseseră găsite între şine, puteau ajunge acolo doar fiindcă se deşurubaseră din întîmplare şi căzuseră chiar la kilometrul 286. Însă asta ar fi o
întîmplare de-a dreptul nebunească, deoarece noi găsiserăm şi cheia franceză. Probabil că cineva demontase piuliţele în interiorul vagonului. E greu de presupus că cei patru bărbaţi care se aflau înăuntru lucraseră împreună. O făcuse doar unul dintre ei. Şi el nu putea arunca piuliţele pe fereastră, fiindcă ceilalţi trei, sau, hai să zicem, numai doi, mai degrabă Vrana şi Lenk, nu trebuiau să ştie nimic despre asemenea ispravă. Le-a strecurat printr-un orificiu din podea, altminteri n-ar fi putut ajunge între şine. Dar nu există
nici o altă deschidere în afară de cea a vasului de la closet. A fost de ajuns să apese pe pedală şi să ridice capacul. Nimeni n-ar fi putut observa, pentru că în acea încăpere strîmtă nu intră niciodată doi oameni.
Faptul că piuliţele au fost aruncate în chip atît de misterios înseamnă, fireşte, că nici unul dintre ceilalţi nu putea şi nu trebuia să fie martor la demontarea lor.
Deci aceeaşi singură posibilitate. Piuliţele au fost demontate tot în acea strîmtă şi discretă încăpere, unde omul se poate încuia şi aşeza după pofta inimii, fără să
pară ciudat. După ce-a isprăvit, a pus cheia în buzunar, s-a spălat frumos pe mîini, s-a uitat în oglindă şi s-a întors ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic.
S-ar zice că trebuie să mă ţin de această drăgălaşă
teorie. Pentru a sfredeli o gaură în orice altă parte a podelei ar fi fost nevoie de colaborarea inevitabilă a întregii echipe şi de un instrument mai greu, care nu putea să dispară. Dacă s-ar fi găurit podeaua cu o rafală
de armă automată, s-ar fi alarmat gardienii însoţitori, care, de bună seamă, ar fi auzit împuşcătura, cu tot huruitul trenului. Şi, de altfel, armele automate se aflau în mîinile unor oameni de încredere. E un cerc închis de raţionamente, n-are nimic din complicaţia unei şarade, iar ipoteza că un om a lucrat cu cheia franceză, neştiut şi nesuspectat de ceilalţi, e foarte plauzibilă.
Dar cu ce scop a făcut-o? La ce-i servea? E de la sine înţeles că intenţia lui nu era ca vagonul să sară în aer, cu el cu tot. Probabil că nu el a pus acolo explozibilul.
Două kilograme de tritolhexogen, şi fitilul, şi mecanismul de întîrziere alcătuiau laolaltă o mică
maşină infernală, anevoie de strecurat fără să observe cineva. În afară de asta, experţii au apreciat că centrul exploziei ar fi fost chiar lada cu bancnote sau, în orice caz, în imediata ei apropiere. Deci sîntem obligaţi să
credem.
Vasul closetului era de fontă. Dacă se constată că era prins cu şuruburi avînd un gabarit cam de trei sferturi din degetul cel mare, înseamnă că scopul demontării a fost scoaterea lui pentru ca orificiul din pardoseală să se lărgească. Să se lărgească pentru ca prin el să poată
trece ceva. Acest ceva a fost luat apoi de cei doi turişti, de cel brunet şi de cel blond, care aşteptau anume pentru asta. Numai în felul acesta poate fi obţinută o sinteza a faptelor constatate.
Pe mine mă înspaimînta gîndul că întreaga cantitate a celor douăzeci de milioane nu putuse fi determinată
după cenuşa şi resturile găsite. Cu toate astea eu iscălisem, şi seria nouă intrase în circulaţie.
Legături concrete nu fuseseră încă dovedite. Bănuiam că explozia trebuia să mascheze furtul, dar asta rămînea deocamdată o simplă bănuială. Trebuia să aşteptăm rezultatele anchetei cerute, mai ales în legătură cu şuruburile din vagonul poştal.
La douăzeci şi şapte iunie am fost nevoiţi să ne mulţumim cu constatarea că deschiderea cheii franceze e, într-adevăr, cît trei sferturi din degetul cel mare.
Atunci nici nu ne-a trecut prin cap să căutăm pe autorul exploziei printre cei patru membri ai echipei, fiindcă pe nici unul dintre ei nu-l socoteam sinucigaş.
„Va trebui — mi-am spus — să cercetăm din nou şi cît mai amănunţit tot ce e în legătură cu cei patru bărbaţi: Vojtif, Sramek, Vrana şi Lenk.“ Pînă atunci n-aveau decît calitatea de victime. Nimic suspect. Dar cum rămîne cu visele lui Jaroslav Lenk?
N-am reuşit să plec din clădirea comandamentului. Pe scară m-a oprit Karlicek, care venea abia mai suflînd.
— Ce noroc! strigă el. Peste un minut nu vă mai găseam.
O aducea pe Helena Dvorska, logodnica lui Jaroslav Lenk. Aşa că m-am întors în biroul meu.
Karlicek s-a retras frumuşel deoparte, încercînd să se poarte ca şi cum n-ar fi fost de faţă.
La invitaţia mea, Helena Dvorska s-a aşezat în fotoliu, dinaintea mea.
