sau
poate
i-aţi
scos
chiar
dumneavoastră?
A pălit puţin.
— Nu ştiu nimic – spuse în sfîrşit.
— Prin urmare, i-a scos logodnicul dumneavoastră.
Dar la întîi iulie cineva a depus pe carnetul dumneavoastră comun trei mii de coroane. Logodnicul dumneavoastră n-a putut s-o facă, zăcea fără cunoştinţă
în spital.
A clătinat din cap. Fără voia ei, glasul îi tremura uşor de enervare:
— Nu înţeleg. Eu nu i-am depus. Cheia de la apartament o are administratoarea casei. Lucrează la ei încă de pe cînd trăia mama lui bolnavă. Jarka4 a fost totdeauna mulţumit de ea. Are încredere în ea, îi este 4 Diminutiv de la Jaroslav.
recunoscător pentru serviciile pe care i le-a făcut mamei sale. Îi face curăţenie în apartament numai în lipsa lui.
E foarte cumsecade şi conştiincioasă, dar de aici şi pînă
să-i depună bani pe carnet...
— Desigur – zic eu – asta ar însemna un furt de-a-ndoaselea. Dar despre scoaterea celor patruzeci de mii, ce credeţi?
Începuse să se arate neputincioasă, aproape abătută.
Ridică din umeri:
— Nu ştiu ce să cred.
— Poate i-or fi trebuit la ceva?
— Nu ştiu. Mă îndoiesc. Fără ştirea mea, nu i-ar fi scos.
— Dacă aşa stau lucrurile – am spus eu – trebuie să
luăm carnetul în păstrare şi să aşteptăm să vedem ce spune logodnicul dumneavoastră.
— Poate ar fi cel mai bun lucru – aprobă ea, îngîndurată.
Mai aveam o întrebare pregătită şi aşteptam exact răspunsul pe care mi l-a dat. Helena Dvorska a negat că
ar fi trimis pe cineva să se intereseze la spital. Se mulţumea cu Karlicek, care, după toate probabilităţile, băuse aici zeci de litri de ceai slab.
L-am descris pe presupusul emisar cum am putut mai bine. Helena Dvorska nu-şi amintea să fi cunoscut o asemenea persoană. Apoi mi-am luat rămas bun, asigurînd-o că vom fi atenţi ca din aceste ciudate întîmplări să nu iasă nimic neplăcut.
Am grăbit pasul către periferie, spre apartamentul lui Jaroslav Lenk.
Din nou am reuşit să intru neobservat. Am luat de pe masă carnetul de economii şi am ieşit.
A doua zi dimineaţă, bineînţeles că am întocmit un proces-verbal, menţionînd confiscarea carnetului, ceea ce, desigur, a părut foarte ciudat, dar altminteri nu se
putea. Pentru aceasta, mi-am dictat mie însumi un ordin, cu o dată anterioară, care îmi îngăduia percheziţionarea apartamentului lui Lenk. Lucru absolut necesar, întrucît era vorba de bani, şi aici totul trebuie să fie în ordine. Dacă zelosul Karlicek n-ar fi lăsat în buzunarul pantalonilor lui Lenk coroanele acelea de metal, şi ele ar fi trebuit înregistrate.
Apoi am întrebat la Casa de Economii şi mi s-a confirmat autenticitatea tuturor operaţiilor din carnetul lui Lenk.
7
A venit Karlicek şi, cu felul lui care vădea mari lacune în educaţie, declară:
— Femeia de la magazinul de bijuterii e un monstru, îţi vine să-i arzi cîteva pe loc. Are acolo două vînzătoare care rîd într-una şi, ca două magnetofoane, îndrugă cu obrăznicie, naivului care vrea să le-asculte, că şi-un pieptene spaniol înfipt în bască i-ar sta bine. Infectă
adunătură! M-am simţit îngrozitor.
— Ceva mai important n-ai aflat? am întrebat eu.
— Puţin! oftă Karlicek. Chihlimbarele au costat o mie două sute. Responsabila şi-a amintit că a dat restul la o mie. Deci, cum am spus, clienta a trebuit să plătească
două mii, dar responsabila tot nu şi-a amintit sigur dacă
