omul care întrebase la spital despre Jaroslav Lenk o
făcuse înainte ca celălalt să umble prin oraşul de provincie după papagal. Descrierea lor se deosebea.
Erau fie cei doi turişti descoperiţi la kilometrul 286, fie alţi membri ai bandei, probabil înţeleşi. Cel surprinzător de vioi, care amintea oarecum de omul cu geamantanul, nu mai trebuia să întrebe unde e Jaroslav Lenk, fiindcă
ştia. Apoi, bineînţeles, se părea că unicul lui scop era să
convingă pe cele două văduve să trimită flori.
— Au promis să trimită flori? am întrebat eu.
— Le-au şi trimis – răspunse omul.
— Cum au procedat?
— Au trimis banii şi comanda către o firmă din Praga.
— Individul respectiv a participat activ la treaba asta?
— Nu. A plecat. N-am putut să aflu unde.
— Mai ştiţi ceva?
— Asta-i tot.
Florile nu sosiseră încă la spital. Dar la magazin se făcuse comanda. La aceasta urma să se alăture un bilet cu adresa precisă şi cu cuvintele: „Eroicului păzitor al avutului naţional, Filipina Hrachova şi Josefa Nebusilova“.
Biletul mi l-a adus Karlicek. Scrisul era bătrînesc, nesigur, cu încercări de caligrafie, iar cerneala de un violet ţipător. Karlicek spuse:
— De îndată ce vom constata că rîndurile astea provin într-adevăr de la cele două babe şi că nimeni nu are cum să intervină în expedierea şi înmînarea darului, vom avea admirabila posibilitate să ne sfărîmăm capetele, întrebîndu-ne ce mai înseamnă şi afacerea asta.
Deoarece Helena Dvorska era ocupată cea mai mare parte a zilei la secţia de impozite asupra vehiculelor cu motor, Karlicek avea destulă vreme să-şi vadă şi de alte treburi.
— Dacă-mi permiteţi, mă însărcinez eu cu asta – se oferi el. Oricum, e tot o consecinţă a teoriei inhibiţiei şi mă simt întrucîtva obligat.
După această convorbire, am convenit ca Ptacek să le chestioneze pe cele două văduve şi să supravegheze discret tot ce se petrece cu florile trimise. Urma să fie un buchet de trandafiri de seră, destul de scumpi toamna şi de aceea puţini.
Nu s-a ivit nimic suspect. Trandafirii au călătorit pînă
la spital, unde au împodobit fereastra biroului de internări, fiindcă în odaia bolnavului nu era permis să
fie duşi. Într-adevăr, ne aflam într-un stadiu nefericit al cercetărilor. Aveam impresia foarte neplăcută că noi ne apărăm împotriva unei bande necunoscute, şi nu ea împotriva noastră. Ea era aceea care ataca neîncetat cu un fel de sadism.
Biletul scris cu cerneală de un violet ţipător a rămas la mine, iar purtarea individului care căuta un papagal continua să ramînă deocamdată de neînţeles. Individul din oraşul acela îl prezentase tuturor pe Jaroslav Lenk drept un erou şi sugerase pretutindeni că ar trebui sa i se trimită flori la spital. Însă, cu siguranţă, vînzător la florărie în nici un caz nu era.
Jaroslav Lenk nu aflase nimic. Începuse să aibă clipe de luciditate. Întrebase şi de logodnica lui. Primise un răspuns satisfăcător. Se împăcase cu gîndul că se va întîlni cu ea după ce convalescenţa va face progrese.
Trandafirii se ofiliseră şi Karlicek nu observă să se fi petrecut ceva ciudat în apropierea Helenei Dvorska.
Cam la trei zile după ce florile uscate de la Filipina Hrachova şi Josefa Nebusilova au fost aruncate la gunoi, m-a chemat la telefon medicul-şef al spitalului.
— Cred că am dat de dracu – tună el, furios, în receptor. Pacientul a făcut o complicaţie. Are congestie
pulmonară. La starea lui de epuizare asta înseamnă
pericol de moarte. Ne temem de ceva şi mai rău.
Nu ştiu de ce mi-am amintit îndată de florile cu pricina. Să fac o legătură între aceste două lucruri, era cu desăvîrşire absurd.
— Înţelegeţi? se auzea glasul nerăbdător în receptor.
— Înţeleg – am răspuns. Trebuie să-l ţineţi în viaţă!
Aţi fost în stare de mai mult pînă acum.
După ce am pus jos receptorul, m-am simţit foarte abătut. De acum încolo, toate mergeau, într-adevar, pe dos.
Trecuse dimineaţa. Nu mult înainte de amiază a venit sau mai bine zis a năvălit la mine Karlicek. Arăta ca un pui spăimîntat. Se aşeză fără să-l fi poftit, răsuflînd din greu.
— Dumnezeule! se văicări el. Nefericită e fata asta!
Din cele spuse mi-am dat uşor seama că atît el cît şi Helena Dvorska aflaseră ce se întîmplă.
— Ai fost la spital? am întrebat.
— Am fost.
— Şi i-ai spus că lucrurile stau prost?
