Karlicek îşi suci capul în toate părţile:
— Staţi puţin. Am fost la spital... Da. Are congestie pulmonară. Îl îndoapă cu penicilină. Mi-au spus că nici penicilina nu poate face minuni. Ziceau că v-au telefonat. Dar, închipuiţi-vă, cu puţin înainte de a ajunge eu, a telefonat acolo Helena! Helena, da! Mi-au spus că au informat-o, ce-i drept, cu menajamente, dar asta nu schimbă nimic din realitate.
— Cine dracu i-a spus unde să telefoneze?
— Eu, nu! Am dat o fugă pînă la ea tocmai ca s-o întreb asta. Şi uite aşa, lucrurile au răbufnit. Acum ştie că probabil el are să moară, însă... Karlicek era din cale afară de agitat. Dacă pe el nu l-ar fi interesat atît de mult expresia chipului Helenei, pesemne că ar fi fost mai
calm. Nu ea a telefonat la spital! spuse Karlicek, aproape strigînd. Cu totul altă femeie! S-a folosit de numele ei şi domnii doctori au căzut în cursă!
8
Aşadar, potrivit presupunerilor, interesul pentru Jaroslav Lenk începuse să se manifeste şi, într-adevăr, folosindu-se faptul că Lenk o cunoştea pe Helena Dvorska. Şi cum? În aşa fel încît strădaniile lui Karlicek de a păzi spitalul, precum şi cheltuielile lui galante din fondul special nu mai făceau nici două parale, după
cum, ireverenţios, se exprimase el însuşi.
După ce se mai linişti puţin, zise:
— Treaba asta dovedeşte că în bandă acţionează o persoană de sex femeiesc. Este persoana care a dat mia de coroane la magazinul de bijuterii.
Lucru foarte probabil, însă adevărul ieşit mai tîrziu la iveală se înfăţişa în aşa fel, încît îmi venea să mă trag de urechi. Ar fi trebuit să-mi treacă prin cap imediat, fiindcă era simplu ca oul lui Columb. Voi, cei ce îmi urmăriţi povestirea, poate că v-aţi dat seama de pe acum, din care pricină mă simt şi mai ruşinat.
Între timp făcusem un singur lucru folositor: îmi păstrasem calmul.
— Karlicek – zic – continuă supravegherea cum ai făcut şi pînă acum. Din păcate, altă muncă pentru dumneata nu am.
Prin urmare, a continuat să facă pe partenerul vigilent al Heienei Dvorska, fără să se întîmple nimic, pînă la şase noiembrie cînd Lenk s-a găsit în afară de orice pericol, iar eu am putut, în sfîrşit, să stau de vorba cu el.
Am luat cu mine la spital doi stenografi.
Jaroslav Lenk arăta foarte prost, dar era liniştit. Ca lucrător al organelor de Securitate, interogatoriul nu-l stingherea. De fapt, la început l-am lăsat să vorbească
liber şi să se odihnească, fără a-i pune întrebări mai dificile. Acest fel de a proceda îmi fusese recomandat de medicii care îl îngrijeau şi care doreau ca pacientul să
evite o congestie cerebrală din cauza încordării intense a minţii. Dar, fireşte, în felul acesta n-am aflat prea multe.
Se părea însă că tocmai în cazul lui Jaroslav Lenk se verifică teoria inhibiţiei de protecţie: a descris cu maximum de precizie clipa cînd, întors pe jumătate de la fereastră, a fost brusc orbit şi asurzit de explozie. Cînd, după o serie de injecţii în vederea operaţiilor, capul i s-a limpezit cît de cît, Lenk a revăzut cu claritate înlănţuirea faptelor mărunte care se desfăşuraseră înainte de a-şi pierde cunoştinţa, aşa încît încerca să întrebe ce s-a întîmplat. Din cele ce i s-au spus, abia a înţeles că a avut loc o explozie misterioasă şi că el singur scăpase cu viaţă. După aceea a căzut iarăşi într-un leşin care a durat foarte multă vreme. Menţionez încă o dată acest lucru, fiindcă tocmai în el rezidă acel „giuvaer poliţist“
sau, mai bine zis, alt ou al lui Co- lumb, pe care, din păcate, n-am reuşit să-l fac să stea în cap.
Ştiam prea bine că ar fi fost interesant să smulg din memoria lui Lenk unele amănunte, dar, deocamdată, trebuia să mai amînăm o vreme.
Am vorbit despre asta cu Karlicek. I-am spus ca teoria lui cu inhibiţia poate fi totuşi bună la ceva, dar Karlicek, evident, nu s-a bucurat.
— Întîmpin dificultăţi în munca mea – începu el să mi se plîngă. Am considerat că lucrul cel mai potrivit e să
mă duc cu Helena la dans. Acolo se puteau apropia de ea cel mai uşor tot felul de oameni. Printr-un procedeu discret, chipurile, controlînd buletinele de identitate, am legitimat douăzeci şi trei dintre ei. Cu siguranţă că
banda de la kilometrul 297,3 nu are atîţia membri. Cred că am dreptate nu numai în ceea ce priveşte inhibiţia memoriei, dar şi faptul că figura Helenei produce, în general, o deosebită tulburare psihică. Asta constituie o piedică. Din cei douăzeci şi trei de interesaţi, douăzeci şi unu i-au dat întîlnire, numai că ea nu vrea să se preteze la o asemenea treabă. Au vorbit cu ea vrute şi nevrute, chiar şi despre tontălăul care o însoţea, dar nimic din ceea ce aşteptam noi de la ei. Poate să fie doar un vicleşug. Totuşi, dacă vom continua aşa, în curînd depăşim planul, iar pe viitor vom avea o sută de persoane legitimate. Pe Helena n-o încîntă să fie momeală, şi celelalte ieşiri în societate n-au nici un rost... Eu propun s-o lăsăm în pace.
L-am bătut pe umeri:
— Dacă vrei, abandonează. N-o să mai ai nici o legătură cu ea. Logodnicului ei îi merge, pe zi ce trece, tot mai bine, şi veşti despre el poate obţine pe altă cale; de altfel, peste puţin o să-l poată vizita ea însăşi.
Nu mi s-a părut că se bucură.
— Da – a acceptat el – dar poate că mai aveţi nevoie s-o ţineţi sub supraveghere.
Ar fi vrut şi n-ar fi vrut să se despartă de ea.
Deocamdată l-am lăsat s-o părăsească. Credeam că am să-i găsesc curînd altceva de făcut. Ce-i drept, se părea că această misiune este un lucru într-adevar inutil.
Am vorbit eu însumi cu Helena Dvorska. Merita atîta încredere încît să ştie că accidentul de cale ferată fusese pus la cale de o mînă criminală şi că se fac cercetări pentru prinderea criminalilor. La faptul că cineva s-ar fi putut învîrti în jurul ei se gîndise şi ea, dar nu observase nimic. Pe Karlicek îl plăcuse. Mi-a spus despre el că e băiat simpatic, cu o inepuizabilă rezervă de glume, şi că
se poartă absolut corect faţă de ea.
În a unsprezecea zi după primul interogatoriu am vorbit cu Jaroslav Lenk pentru a doua oară.
Starea sănătăţii lui se ameliorase în vremea asta aproape surprinzător. Era evident că refacerea lui va continua rapid. Deoarece privise pe fereastră în partea stîngă a trenului, şi probabil făcuse acest lucru şi în dreptul kilometrului 286, l-am întrebat dacă a văzut o fată pe bicicletă apropiindu-se de linia ferată.
Nu văzuse nimic.
A declarat acest lucru cu destulă certitudine. După
cele spuse de cei doi martori din tren, fata de pe bicicletă strălucea ca o orhidee în rochia ei colorată. Nu se afla la o distanţă mai mare de douăzeci-treizeci de metri de tren. Însă scena fusese observată numai de doi călători. Lui Jaroslav Lenk, mai puţin interesat să se uite după fete frumoase, în rochii diafane, putuse să-i scape. Deci trebuia sa admit că fata nu fusese acolo, chiar dacă alţii o văzuseră şi chiar dacă pînă la urmă
fusese găsită moartă tot acolo. Tocmai această ciudata nepotrivire ar fi trebuit să ne apropie mai mult de adevăr.
Jaroslav Lenk observase cu uşurinţă importanţa acestei contradicţii şi începu să reflecteze neliniştit asupra ei. Simţea săgetături dureroase în cap. Am preferat să vorbesc cu el despre altceva. Nici în ziua aceea n-am ajuns prea departe cu interogatoriul. Pe urmă am avut pe sală o consfătuire în şoaptă cu cei trei medici.
