Pacientul se bucura fără emoţie de vizita logodnicei sale. Părea că întîlnirea cu Helena Dvorska, după un timp mai îndelungat, însemna pentru el chiar o trezire, îi sporea pofta de viaţă, era un fel de injecţie cu optimism.
— Va trebui să rămînă încă multa vreme pe patul spitalului – mi-a mărturisit medicul-şef. Problema este să nu se simtă apăsat de această izolare, să nu cadă în
apatie sau în somnolenţă. Dacă spuneţi că secretul oficial în legătură cu şederea lui la spital şi-a pierdut importanţa, poate că n-ar trebui să mai trăiască aici ca într-o cuşcă. Rude n-are...
Din partea Helenei Dvorska eram siguri că nu ne aşteaptă o scenă de isterie. În privinţa aceasta puteam fi liniştiţi.
„Dacă are s-o vadă – mi-am zis eu – o să fie mai bine dispus şi mai liniştit. De aici ar putea ieşi ceva util pentru ancheta noastră.“
Într-adevăr, era mai bine ca Jaroslav să se trezească
la viaţă şi să nu rămînă sub apăsarea interogatorului relativ la întîmplarea care îl adusese în starea jalnică de acum. Karlicek fu de aceeaşi părere.
— Pe el nu-l cunosc – a spus el – dar ea e o adevărată
Julietă. Poate să fie şi el un Romeo. Numai că Romeo şi Julieta alergau spre moarte în intriga lor chinuită şi întortocheată, pe cînd ei merg către viaţă.
După această declaraţie neobişnuit de gravă, Karlicek îşi ascunse strălucirea ochilor lui de culoarea viorelelor în dosul ochelarilor.
Nu mai încăpea îndoială că zănaticul se îndrăgostise de Helena pînă peste urechile lui cam blegi şi îşi stăpînea anevoie acest sentiment. Nu trecuse cu bine botezul focului. Deocamdată, nici Jaroslav Lenk nu arăta mai chipeş, dar, în condiţii normale, îl întrecea cu farmecul lui bărbătesc. Se făcuse frig de-a binelea şi, colac peste pupăză, i se mai roşise şi nasul.
La prima ei vizită am însoţit-o şi eu pe Helena Dvorska. În drum spre spital era puţin cam neliniştită, dar cînd s-a apropiat izbutise să fie cu desăvîrşire stăpînă pe sine. Jaroslav Lenk zîmbea din patul său pentru prima oară de cînd îl cunoşteam. Dinţii lui admirabili rămăseseră intacţi. Am recunoscut în surîsul lui încrederea fără margini în femeia care îi apuca mîna
slăbită şi umedă cu gestul cel mai gingaş pe care mi-l puteam închipui.
Atît mi-a fost de ajuns. I-am lăsat singuri. Doctorul a răsfulat uşurat, mi-a făcut semn şi a luat-o înainte.
Karlicek şedea la masă în anticamera biroului meu, aplecat deasupra unei hîrtii scrise. Arăta ca un poet inspirat. Sărmanul băiat mersese, fără îndoială, atît de departe, încît îi scrisese Helenei Dvorska o scrisoare sentimentală de rămas bun.
Ridică spre mine ochii, care acum nu mai clipeau, fiind doar adumbriţi de visuri, şi zise:
— Mă gîndesc la closetul ăla. Ar fi fost mult mai surprinzător dacă n-ar fi trecut nimeni pe drum la kilometrul două sute nouăzeci, decît invers. Pe hîrtia din faţa lui se găsea un număr de întrebări care, după
părerea lui, trebuiau puse lui Jaroslav Lenk. Karlicek continuă cu neobişnuită gravitate: Mă bizui pe faptul că
vasul closetului era deşurubat pentru ca deschizătura din podea să fie lărgită; de bună seamă că asta a trebuit să se petreacă înainte de kilometrul 286, cînd ceva a fost aruncat între şine, ceva ce a fost luat de cei doi bărbaţi care aşteptau. Însă eu am găsit piuliţele chiar la kilometrul 286, ca şi cum demontarea se făcuse abia acolo. Asta nu se potriveşte, fiindcă deplasează acţiunea mult mai departe de linie, în timp ce amîndoi bandiţii, travestiţi ca turişti, au poposit precis la locul cu pricina.
Forţînd întrucîtva înlănţuirea faptelor, am putea deocamdată să trecem peste chestiunea asta, dar mai e încă una.
Aveam impresia că amicul Karlicek îşi frămînta înadins mintea cu anumite probleme pentru a se sustrage altor gînduri.
— Jaroslav Lenk e vinovat — rosti el, apăsat. După
spusele lui, totul a fost în cea mai perfectă ordine pînă
în momentul cînd s-a produs explozia. Asta înseamnă că
la kilometrul 286, şi chiar mai înainte, el a trebuit să fie surd şi orb la tot ce s-a întîmplat. Dar e posibil să fi slăbit pe ascuns şuruburile şi să le lase în găuri, ca să
pară că vasul stă fix. Însa nu putea să lărgească
deschizătura şi să azvîrle milioanele pe-acolo, ca şi cum ai fi avut certitudinea că unul dintre însoţitori se va uita în acest timp liniştit pe fereastră, iar celălalt va şedea indiferent într-un colţ. Jaroslav Lenk minte şi subofiţerul Vrana e complicele lui.
Am ascultat cu răbdare toată această expunere, rostită pe un ton oarecum iritat şi aproape duşmănos.
Apoi am spus cît am putut mai împăciuitor:
— Calmează-te, Karlicek! Voi formula pentru Jaroslav Lenk unele întrebări care să aibă legătură cu rezultatele şi concluziile obţinute pînă acum. Dar asta nu înseamnă
că Lenk este interogat numai ca martor.
Mie, personal, Jaroslav Lenk mi s-a părut foarte simpatic. Mi-am înăbuşit însă buna impresie şi, în convorbirile avute cu el, i-am întins prieteneşte cîteva capcane, în care, eventual, s-ar fi putut prinde. L-am pus la curent treptat şi cu prudenţă privitor la constatările ciudate pe care le făcusem pînă atunci, avînd grijă să nu cumva să-i spun mai multe eu lui decît el mie.
Părea că are conştiinţa curată. Vizitele Helenei Dvorska erau binefăcătoare pentru starea lui. Pe obrajii supţi se iveau frînturile unui surîs dureros. Medicii i-au scos mai curînd aparatul care îi ţinea capul. Mai avea doar un fel de capişon pe creştet.
— Mă simt bine – spunea el – dar cu picioarele o duc prost, e ca şi cum nu le-aş avea. Poate că rămîn infirm.
Era singurul lucru care îl neliniştea. Deşi medicii îl asigurau ca prin continuarea tratamentului, mai ales
prin gimnastică, se va rezolva şi acest neajuns, Jaroslav Lenk se arăta mereu îngrijorat.
— Eu şi Helena ne iubim – mi se destăinui el cu încredere bărbătească – numai că, din partea ei, ar însemna în acest caz un sacrificiu. Mila şi nobleţea nu pot asigura o convieţuire sănătoasă. Mi-aş da seama curînd şi s-ar putea ca din căsătoria asta să nu iasă
nimic.
Pe Karlicek nu l-am luat la spital, aşa că avea un fel de vacanţă. De altfel, era limpede că nici el nu ţinea să
aibă legături cu Jaroslav Lenk.
