Arăta cam obosit. De cîte ori îl acuza pe Jaroslav Lenk cu îndărătnicie, entuziasmul lui „Sherlock Holmes”
scădea văzînd cu ochii. Am crezut că e mai bine să-l las să-şi vină în fire.
— Ascultă, domnişoară – i-am spus Helenei Dvorska –
ai discutat cu logodnicul dumitale problema economiilor comune?
Fireşte, n-a părut încurcată, ştia la ce mă gîndeam.
— N-am vorbit despre asta – răspunse ea, calmă.
Dacă el nu va aduce vorba, eu n-am să-l întreb niciodată. Cam treizeci de mii de coroane au fost moştenirea de la maică-sa, prin urmare, îi aparţin. Eu cred ca a împrumutat pe cineva în nevoie.
— Şi acel cineva a început să-i restituie – am adăugat eu.
Despre economiile comune ale logodnicilor am adus vorba pe nesimţite, dar Jaroslav Lenk nu s-a tulburat.
În prezent, o uşoară enervare nu-i mai putea dăuna.
— Dumneavoastră cunoaşteţi şi acest lucru?
— Ştiu şi ceea ce nu ştii nici dumneata – am răspuns cît mai degajat cu putinţă. În lipsa dumitale, cineva ţi-a depus pe carnet trei mii de coroane.
— Aşa! şopti el, cu o expresie din care n-am putut desluşi nimic. Mîinile care se odihneau pe cuvertură
începură să se agite: Ce s-a întîmplat cu el? L-aţi identificat? N-am avut încotro. A căzut in genunchi în faţa mea.
Mă făceam că nu înţeleg.
— Vrei să dai o declaraţie despre acest lucru? am întrebat eu.
— Trebuie! a răspuns el, rezemîndu-şi capul pe perna ridicată şi privind în tavan. Pe frunte i se iviră cîteva cute. Era îngrijorat.
Apoi am aflat următoarele:
Într-o seară a venit la el în apartament administratoarea casei, care îi deretica şi căreia el îi purta o vie recunoştinţă. I-a căzut în genunchi şi a mărturisit că, în lipsa lui, aflîndu-se la ananghie şi fiind disperată, a ridicat de pe carnet patruzeci de mii de coroane. Această sumă îi lipsea de fapt fiului ei, casier la o instituţie bancară. Spunea că s-a încurcat cînd a plătit salariile şi a dat mai mult. Urma să i se facă un control şi maică-sa l-a salvat cu banii lui Jaroslav Lenk.
Jaroslav Lenk s-a supărat, dar, în cele din urmă, cînd în faţa lui au venit toţi trei, mama, tata şi fiul, cu mîinile împreunate şi cu lacrimi în ochi, Jaroslav Lenk s-a muiat. A consimţit ca cele patruzeci de mii să fie socotite drept împrumut.
— Cele trei mii depuse la întîi iulie reprezintă probabil prima rată – spuse Jaroslav Lenk – însă nu pot fi de acord cu felul în care s-a procedat. Sînt dispus să ţin seama de intenţia ei bună, dar fiindcă eu însumi nu sînt în stare să intervin, vă rog ca această femeie să fie învăţată minte. Deoarece n-a procedat cum trebuie, să i se ia cheile apartamentului.
Zic:
— Astea sînt lucruri care se pot întîmpla, dar, ca să
fiu sincer, dacă ar trebui să spun ce cred eu, n-ar fi prea măgulitor pentru dumneata.
Jaroslav Lenk îşi mişca în neştire mîinile pe cuvertură.
— Nu ştiţi ce-a făcut femeia asta pentru mama mea!
rosti el, moale.
— Eşti de un sentimentalism grotesc – am răspuns eu.
În ziua aceea mi-a fost sincer necaz pe el. Mă arunca şi mai adînc în labirintul în care, şi fără carnetul lui de economii, nu puteam să mă descurc.
Defraudatorul celor patruzeci de mii de coroane fusese totuşi anchetat la banca unde lucra, deşi pusese totul în ordine. Oamenii nu şi-au putut lămuri cum au dispărut cele patruzeci de mii de la un cont şi deodată au apărut la altul, ca prin farmec.
Fiul doamnei administratoare a prins mişcarea fondurilor băneşti abia cînd aceştia au ajuns la Banca Naţională. Jaroslav Lenk începuse să se teamă că poate fi învinuit de complicitate sau de tăinuirea unei fapte necinstite. Ca lucrător în cadrul organelor de Securitate era de două ori obligat sa anunţe cazul.
Imediat el primise ordin să se prezinte la amiază, la orele douăsprezece, la Banca Naţională, ceea ce îl neliniştise: îşi închipuia că această invitaţie este în legătură
cu
maşinaţia
financiară
a
băiatului
administratoarei. De aceea arăta atît de tulburat cînd a venit la Helena Dvorska să se scuze. Urma să nu se mai întoarcă în ziua aceea şi încă nu ştia motivul.
La bancă Lenk a aflat că ordinul se referea la cu totul altă problemă, deci defraudatorul îi lăsase pe domnii revizori să-şi bată capul şi nu spusese cum se petrecuseră lucrurile în realitate. Presimţirile proaste ale lui Jaroslav Lenk s-au risipit pe dată şi el şi-a redobîndit calmul. În timp ce bancnotele seriei C-L se numărau în faţa lui, el reflecta cum să pună lucrurile la punct.
L-am întrebat:
