minerală; Sramek nu şi-a deschis de loc termosul, iar Vojtif se lăuda cu cafeaua lui neagră puţin înainte de explozie. Mi-a oferit mai întîi mie, şi cînd am refuzat, i-a dat păhărelul plin lui Vrana. V-am mai spus asta, dar abia acum mi se pare ciudat. După asta, Vrana a devenit cam apatic, iar Vojtif şi Sramek începuseră să
vorbească plini de însufleţire. Mai ales Vojtif. Cred că
nici el n-a băut din cafea. Am impresia că nici lui Sramek nu i-a dat.
— Presupui deci că ai scăpat de o otravă
primejdioasă? am întrebat eu.
— Mă gîndesc la asta, cu atît mai mult cu cît încercarea de a mă otrăvi cu bomboane de ciocolată este din cale afară de evidentă – spuse Jaroslav Lenk.
Probabil că în bandă lucrează şi un chimist. Ascultaţi: Sramek se juca cu termosul său nedeschis, cînd Vojtif mi-a oferit dintr-al lui. Dumneavoastră n-aţi putut constata unde a fost aşezat explozibilul. Aş spune că în termosul acela închis. Termosul masca maşina infernală. O simplă imprudenţă, şi ar fi putut să
explodeze în mîna lui Sramek. Chiar dumneavoastră aţi spus că trupul lui a fost sfîrtecat în bucăţi.
Dacă trebuia să ajungem la vreo concluzie, puteam, ba chiar trebuia să ţinem seama de această posibilitate fantastică. Oricare ar fi fost scopul crimei, celor care au săvîrşit-o nu le-a reuşit planul aşa cum se aşteptau.
Jaroslav Lenk susţine că pînă în ultima clipă înainte de explozie nu s-a întîmplat nimic altceva decît ceea ce spusese el. Înseamnă deci că acţiunea criminală
întîrziase numai pentru că Jaroslav Lenk n-a băut din
cafeaua otrăvită. Cei doi turişti au aşteptat zadarnic prada. Dar de ce pe urmă au ucis o fată nevinovată, de ce s-au găsit piuliţele la kilometrul 286, cînd, după
asigurările lui Jaroslav Lenk, nimeni nu ieşise din compartiment ca să arunce banii prin deschizătură? Iată
întrebări la care încă nu se găsise un răspuns.
Tentativa de a-l ucide pe Jaroslav Lenk părea să fie o dovadă că trebuia să ne aşteptăm la multe alte fărădelegi din partea criminalilor. Nu se gîndiseră c-ar putea să moară Vojtif şi Sramek, în schimb contaseră pe moartea sublocotenentului Vrana şi a lui Jaroslav Lenk.
Am reflectat asupra acestui lucru.
— Cred că de-acum înainte n-ai de ce să te mai temi –
am spus eu. Deocamdată banda e reprezentată de cei doi turişti de la kilometrul 286, de femeia care a telefonat aici în numele logodnicei dumitale, apoi de chimistul specialist, dacă există într-adevar o persoană
anume, de Vojtif şi Sramek.
Mai rămîne acel om ciudat care umblă după papagali şi bărbatul care a venit la spital să se intereseze de sănătatea dumitale. Probabil că toţi aceştia sînt interesaţi să nu spui ceva care i-ar trăda, fiindcă ei habar nu au ce ai văzut dumneata în tren. Au sperat că
eşti mort sau că vei muri. Şi cum nu s-a întîmplat nici una, nici alta, s-au străduit să te descopere, să înfrîngă
măsurile noastre de apărare şi să te ucidă. Nevinovatul buchet de flori trebuia să-ţi cîştige încrederea în cutia de bomboane. A fost ultima lor încercare disperată. Acum nu se mai îndoiesc că ai avut posibilitatea să spui tot ceea ce ştii. Deci n-ar mai avea nici un rost să atenteze la viaţa dumitale. Aşa că vor bate în retragere şi vor aştepta ca pe baza celor destăinuite de dumneata să
întreprindem noi ceva, care să le-arate lor cum stau lucrurile. Dar noi o să fim atenţi.
I-am arătat lui Jaroslav Lenk fotografiile făcute după
catastrofă la kilometrul 297,3. Erau rînduite într-un album care abia încăpuse în servieta mea. El nu fusese fotografiat la locul exploziei. Maşina „Salvării“ îl ridicase în cea mai mare grabă.
Se uită la toate calm şi atent, citind cu grijă
explicaţiile. Din cînd în cînd ridica ochii şi privea în tavan, ca şi cum ar fi vrut să-şi odihnească mintea. În cele din urmă zise:
— Aş vrea să văd şi eu locul acela.
L-am întrebat de ce şi el mi-a răspuns:
— Toate fotografiile astea sînt făcute de la distanţă
mică. Locomotiva, resturile vagonului, rămăşiţele trupurilor umplu toată imaginea. Sînt aici cinci fotografii cu biciclista ucisă, bicicleta, proiectilul extras şi aşa mai departe. Nicăieri nu apar împrejurimile. Acolo unde ele totuşi au intrat în imagine, au rămas ca nişte pete confuze.
— Prin urmare, nu eşti mulţumit?
— Nu sînt – rîse Jaroslav Lenk, parcă puţin stînjenit.
Treaba s-a făcut după toate regulile, precis şi bine, dar mai rămîn unele probleme, cărora li se dă acum o deosebită importanţă, de pildă: cine ce-a văzut de la fereastra vagonului. Numai că au survenit tîrziu. Dacă
aş mai putea face o dată drumul ăsta cu trenul...
Se gîndea la ceva. Părea că încearcă să-şi limpezească
aducerile aminte despre nişte lucruri deocamdată
confuze, care, la faţa locului, s-ar contura poate mai bine.
— Deocamdată n-o poţi porni în lume – i-am spus eu.
În afară de asta, ţinutul acela arată acum altfel decît vara. Cine ştie dacă nu e chiar acoperit de zăpadă, în cazul ăsta am avea doar o întindere albă şi monotonă.
