Suferinţa pricinuită de boală îi secătuise puterile şi încă
nu reuşise să şi le redobîndească. Văd – repetă el. Vreau să spun că eu am trăit această explozie în altă parte.
Avem nevoie de o drezină. Trebuie să ne întoarcem pe linie înapoi. Am să descopăr locul cu pricina. Trebuie să-l văd ca să fiu sigur.
M-am uitat la Karlicek. El îşi duse mîna streaşină la ochi şi privi îndărăt pe linie.
— Cred că e foarte departe – zise posomorit. Vreo douăzeci şi cinci – treizeci de kilometri.
Avea o mutră de proroc.
Jaroslav Lenk se pregătea să.spună ceva, dar doctorul îi făcu semn.
— Ar trebui să ne întoarcem la maşină – spuse el.
L-am ascultat. Vîntul tăios, poziţia nesigură şi efortul neobişnuit nu-i făceau bine convalescentului. Fruntea i se brobonase de o sudoare nesănătoasă. În maşină se simţi mai bine; se şi calmă. L-am înfăşurat în pleduri şi i-am dat să tragă o duşcă dintr-o băutură întăritoare.
— Acum nu mă mai îndoiesc de loc – explică el – că
tovarăşul Vrana a fost otrăvit sau paralizat cu cafeaua aceea. Cu mine nu le-a mers. Totuşi trebuiau să scape de mine. Şi nu mai aveau vreme de pierdut. Trenul se apropia de locul unde, potrivit înţelegerii, aşteptau cei doi bărbaţi. Acum ştiu ce anume am crezut că e explozie. M-au lovit pe la spate cu ceva în cap. Tocmai în clipa cînd mă întorceam de la fereastră, fiindcă trenul urma să intre în tunel. Stînca începuse să se apropie de fereastră. A fost... Trase adînc aer în piept: În clipa aceea am auzit un zgomot puternic şi am văzut o lumină
orbitoare. Altceva nu mai ştiu. Mai tîrziu cînd mi s-a spus la spital ce se întîmplase, am atribuit exploziei lumina şi zgomotul. Aici a fost greşeala. O sugestie! Nu mai ştiu cînd trenul a ieşit din tunel. Din momentul cînd a intrat în tunel şi pînă cînd s-a petrecut ceea ce am considerat eu drept explozie au trecut aproximativ două
clipe. Calculaţi ce distanţă a parcurs trenul în aceste două secunde!
Karlicek pusese mîna pe carneţel şi pe creion.
— Dacă mergea cu o viteza de şaptezeci de kilometri pe oră; cam patruzeci de metri – calculă el într-un răstimp necrezut de scurt.
— Prin urmare, tunelul e lung de cel puţin patruzeci de metri – a spus Jaroslav Lenk.
Era, bineînţeles, o lungime minimă, dedusă din faptul că trenul avea în sectorul acela o viteza mai mare.
Ori încotro ţi-ai fi îndreptat ochii, din acel punct linia nu mai întîlnea nici un tunel. De la kilometrul 297,3, unde explodase vagonul, pînă la kilometrul 286, unde fusese găsită fata ucisă, nu mai era nici unul. Karlicek nu-şi amintea să fi zărit vreun tunel nici chiar mai departe, pe drumul de întoarcere, dincolo de kilometrul 286.
După o scurtă consfătuire l-am dus pe Jaroslav Lenk la un spital din oraşul raional, unde mai fusese transportat odată, în ziua de 27 iunie. Cei de acolo s-au bucurat sincer văzînd deosebirea dintre felul cum arăta atunci şi cum arăta acum. L-au luat imediat în primire şi i-au dat îngrijirile necesare. Doctorul, împreună cu cei doi felceri, a rămas şi el, în vreme ce Karlicek.m-a însoţit. Ne-am îndreptat cu maşina spre biroul de mişcare al căilor ferate, ca să discut cu şeful biroului despre posibilitatea unei manevre pe linie.
Am avut de lucru aproape pînă seara. De la ultima oprire a trenului 2316 (probabil că pînă acolo nu se întîmplase nimic) am găsit pe hartă trei tunele care ne-ar fi putut interesa. Dar din pricina circulaţiei de sezon, mai ales a trenurilor cu cărbuni, nu puteam merge cu o drezina pe o distanţă relativ foarte lungă.
În afară de asta, mă temeam dinainte că n-ar fi exclus ca drezina de serviciu pe traseu să fie deschisă, deci
Jaroslav Lenk putea să răcească în chip primejdios, fără
sa mai punem la socoteală şi nasul sensibil al lui Karlicek. În afară de clipitul lui des, Karlicek începuse să smiorcăie fără încetare.
Din fericire, şeful staţiei cu care tratam avu o idee fericită.
— La unsprezece treizeci se încrucişează aici un marfar — zise el. Sînt sigur ca vom găsi loc pentru dumneavoastră. S-ar putea să aibă şi un vagon poştal.
Fireşte, nu va putea opri pe traseu, va trebui sa vă
mulţumiţi cu ceea ce vedeţi în timpul mersului.
Iată ceva mai convenabil decît drezina.
A doua zi, cînd l-am adus pe Lenk, pe cei doi felceri şi pe medic, n-a mai trebuit să ne interesăm nici măcar de locuri. Pe unul din vagoanele platformă, marfarul transporta un tractor, iar în cabina acestuia încăpeau comod două persoane. În aceste condiţii, cabina oferea o protecţie mulţumitoare împotriva vremii reci, şi priveliştea era ideală.
Ştiam care va fi prima oprire a marfarului, şi acolo urma să aştepte automobilul, pentru ca Jaroslav Lenk să se poată urca din nou în el. Mi-ar fi plăcut să
călătoresc eu însumi cu Lenk în cabină, dar n-avea cine să conducă automobilul. Aşa încît însoţitorul lui Jaroslav Lenk putea fi numai Karlicek.
Cu obrazul îngheţat şi cu nasul roşu, Karlicek declară
ca un gentleman că îşi asumă toată răspunderea pentru sublocotenentul Lenk.
— Bravo, Karlicek! l-am lăudat eu. Să-i acoperi genunchii şi să-i înfăşori şalul în jurul gîtului, dar vezi sa nu-l sugrumi.
— Am să am grijă – m-a asigurat Karlicek. Îi doresc sincer toată fericirea Helenei Dvorska, fiindcă altfel nu se poate. Ştiu ce am de făcut. Şi am sa fac.
Mă convinsesem că bietul Karlicek nu mai poate scăpa, prin propriile-i eforturi, din lanţurile iubirii, şi îmi părea foarte rău. De aceea am hotărît ca drumul alături de Jaroslav Lenk în cabina tractorului să fie ultima lui contribuţie la afacerea C-L. Se vedea limpede că se străduieşte să se achite cum trebuie de obligaţiile lui.
Gîndurile îi erau împrăştiate, elanul fanteziei lui logice se curmase în chip vădit. Totuşi, din această fantezie ar mai fi ţîşnit cîte ceva dacă n-aş fi ucis-o în faşă.
Consideram că cel mai bun mijloc ca să-şi recapete echilibrul era să se întoarcă la secţia de criminalistică şi să se apuce de şcoală în vederea colaborării cu mine.
Deocamdată, fireşte, nu i-am spus nimic despre asta.
După ce, cu mari dificultăţi, l-am urcat pe Jaroslav Lenk în cabina tractorului, s-a aşezat pe scaunul de la volan şi Karlicek; apoi am aşteptat să sosească acceleratul din direcţie opusă. După aceea s-a urnit şi marfarul. Noi, ceilalţi, am plecat cu automobilul. Nu ne grăbeam. Deşi am mers foarte încet, tot am ajuns la prima staţie cu mult înaintea marfarului. Viteza mică a trenului era avantajoasă pentru noi: era ca un film rulat cu încetinitorul, cînd toate amănuntele se pot urmări mult mai bine.
