Am putea face nişte fotografii, dar la ce bun?
— Nici un fel de fotografii! obiectă Jaroslav Lenk după
un răstimp. N-avem nevoie de nici o fotografie. Mi-a venit o idee năstruşnică.
Credeam că asta e specialitatea exclusivă a lui Karlicek. Am întrebat cu oarecare teamă cam în ce ar consta această idee năstruşnică a lui.
— Ar trebui să merg neapărat acolo ca să mă conving dacă este sau nu bună la ceva ideea asta – zise Jaroslav Lenk. Nu pierdem nimic dacă aşteptăm cîteva zile. Poate că totuşi voi putea merge. Am încercat unele exerciţii ortopedice. Nu ştiţi ce bucurie te cuprinde cînd începi să
simţi că ai şi tu picioare. Dacă am avea la dispoziţie un automobil mare, foarte comod...
Nu puteam ghici de loc ce intenţionează.
— Cel mai bun lucru ar fi să-mi împărtăşeşti şi mie această idee năstruşnică – zic eu.
— E mai mult nebunească decît năstruşnică – rosti el.
Vă daţi seama că, deocamdată, e abia în faşă. Dacă are o cît de mică justificare, atunci trebuie să merg la locul exploziei. Vă rog să întrebaţi cînd mi se va permite să
pornesc într-acolo.
La cererea mea a venit medicul-şef.
— Cum vă simţiţi? îl întrebă el pe pacient.
— Atît de bine, încît aş putea porni imediat la drum –
răspunse Jaroslav Lenk.
După cum era de aşteptat, medicul îi temperă zelul.
— Peste o săptămînă – zise el – şi asta cu o condiţie: să fiţi însoţit de un medic şi de un felcer voinic care să
vă ducă în braţe. Aerul proaspăt nu v-ar strica. Dar pînă
acolo e departe, prietene, şi chiar dacă v-aţi rezolva treburile într-o singură zi, ar fi poate prea mult.
Am făgăduit să aranjez lucrurile cît mai bine. Adică să
fac rost de un automobil încăpător, să-l amenajez în aşa fel, încît să-i asigur bolnavului un confort mai desăvîrşit chiar decît la spital, şi să conduc eu însumi maşina. Să
instalez un emiţător radio pe unde scurte, ca să pot anunţa toate spitalele de pe traseu să fie pregătite în caz că pacientul ar avea nevoie de internare şi îngrijire.
Doctorul îşi mîngîia barba.
— Să zicem c-ar merge – încuviinţă el într-un tîrziu –
dar mai devreme de o săptămînă, în nici un caz, şi spun asta fără să-mi iau nici un fel de răspundere.
Era limpede că pentru Jaroslav Lenk aspectul hibernal al peisajului nu constituia un element hotărîtor. Avea în vedere un fel de reconstituire a călătoriei sale cu vagonul poştal. În funcţie de aceasta, am încercat să aranjez lucrurile.
Pe Karlicek, care se întorsese din călătorie a doua zi, cu asigurarea că Filipina Hrachova şi Josefa Nebusilova nu trimiseseră, într-adevăr, nici un fel de bomboane, am vrut să-l iau cu noi la kilometrul 297,3.
— Bun – a spus el – dar eu aş fi de părere să ţinem în secret această expediţie, ca să nu ni-l împuşte pînă la urmă. Dacă am apreciat just că au vrut să scape de el ca sa nu povestească nimic, totul e cu putinţă. Mai pot fi şi alte cauze. Eu propun ca Helena să continue vizitele la spital, chiar dacă el nu va fi acolo. Dacă cineva o urmăreşte, o să-l ducem de nas în felul ăsta.
— Atunci ai grijă dumneata şi informeaz-o – zic eu.
— Pentru nimic în lume! răspunse Karlicek, clipind repede. Nu vă supăraţi. Am reflectat şi, încet-încet, mi-am dat seama că fata asta îmi tulbură sufletul. Am numit acest lucru radioactivitate psihică fatală.
N-am mai insistat.
— Poate nu credeţi motivarea mea psihologică –
adăugă Karlicek. Dar să ne amintim de teoria inhibiţiei.
Şi sublocotenentul Lenk face parte dintre aceia care trebuiau să-şi amintească ce-au văzut de la fereastra trenului înainte de explozie. Iar Lenk nu poate spune că
n-a văzut nimic, ci mai degrabă că a văzut nimic. Şi tocmai acest paradox îl preocupă.
Am dat din mînă şi l-am întrebat:
— Mai bine spune-mi dacă te-ai interesat la poşta cine a expediat pachetul acela cu adresa scrisă cu cerneală
violetă.
— Am întrebat, dar despre înfăţişarea persoanei n-am aflat nimic – a răspuns Karlicek, aproape istovit. N-au ştiut să-mi spună nici măcar dacă era bărbat sau femeie. Nu-şi amintesc de pacheţel absolut de loc.
Înregistrarea există, avem şi foaia de expediţie, numai că
