din toate astea n-a ieşit nimic. După cîte am putut constata, omul cu papagalul nu s-a mai arătat.
L-am inclus şi pe Karlicek în organizarea expediţiei pe care o pregăteam. La Praga, vremea continua să fie rece şi uscată. După informaţii, şoselele erau în perfectă
stare. Zăpada căzuse numai pe alocuri şi într-o cantitate neînsemnată. Starea lui Jaroslav Lenk se ameliora de la zi la zi. Numai pe degetele de la picioare nu era încă
stăpîn. În ceea ce priveşte plecarea, se arata foarte nerăbdător.
— Cred – zicea el – că în afară de locul unde s-a petrecut explozia şi de locul unde a fost găsită fata asasinată, voi mai descoperi un al treilea.
— Pe linia ferată?
— Fireşte.
— În cazul ăsta, cel mai bun lucru ar fi să facem călătoria încă o dată cu trenul.
— Mai întîi vreau să merg la kilometrul 297,3 – rosti el, îngîndurat.
Medicii şi-au dat, în sfîrşit, asentimentul, dar fără
prea multă plăcere, şi am pornit la drum. Pe Jaroslav Lenk l-am înfofolit cu grijă ca să nu răcească. La automobil l-au dus doi felceri şi l-au aşezat pe canapeaua largă din fundul maşinii, între ei. În faţă
eram tot trei persoane. Un tînăr medic, Karlicek şi cu mine. Aveam un pistol de nădejde, cu care nu m-am lăudat, Karlicek, de asemenea.
Lenk stătea sprijinit de cîteva perne. Ce-i drept, încă
nu arata ca un om perfect sănătos, dar nici grav bolnav nu părea. Ne-a spus că exagerăm prea din cale afară cu grija pe care i-o purtăm.
Maşina puternică luneca lin, nelăsînd impresia că se grăbeşte nici chiar cînd acul kilometrajului oscila între nouăzeci şi o sută. Am încercat să menţin viteza, pentru ca Jaroslav Lenk să nu obosească din pricina acestei călătorii lungi. El nu se plîngea. Dimpotrivă, după
îndelungata şedere în spital, era bucuros de schimbarea survenită.
Luasem destule provizii, şi pentru el, şi pentru noi.
Am oprit de doua ori. Pe alocuri am fost obligaţi să
micşorăm viteza, în general însă am păstrat o medie admirabilă. Pe mica şosea care taie perpendicular calea ferată în apropierea kilometrului 297,3 am intrat încă
înainte de ora unsprezece dimineaţa. Am condus apoi maşina cu prudenţă pe sub terasamentul scund, în direcţia întoarcerii, paralel cu şinele. Locul era umed şi noroios. în şanţuri străluceau pete albe de zăpadă
topită.
Automobilul oprit sub terasament se afla totuşi prea jos. Dacă Jaroslav Lenk voia să vadă o anumită
privelişte, trebuia să coboare din maşină. Cu ajutorul celor doi felceri a putut s-o facă. Aceştia l-au dus de subsuori şi, cînd l-au urcat pe terasament, atîrna pe braţele lor puternice ca pe nişte paralele. Încerca să
mişte picioarele şi se vedea că sînt speranţe ca starea lui să se amelioreze cu timpul. Deocamdată însă arăta prea puţin plăcut. Dacă n-ar fi fost susţinut, omul acesta tînăr şi voinic s-ar fi năruit neputincios la pămînt.
Medicul era atent la toate mişcările lui.
Stăteam cu Karlicek lîngă şine şi aşteptam să vină şi ceilalţi cu Jaroslav Lenk. Între timp mă uitam la întinderea netedă, cenuşiu-cafenie, cu depărtări reci, brumate, pe care ici-colo stăruia zăpada îmbibată cu apă.
Bineînţeles, nu se mai vedea nici urmă din catastrofa trenului 2316. Ţinutul acesta n-avea nici vara, cînd era bogat în culori, prea multe semne distinctive, iar iarna aproape că le ştersese pe toate.
Jaroslav Lenk nu putea merge altfel decît sprijinindu-se de cei doi oameni, cu toată greutatea lui. Acest exerciţiu în aer liber însemna altceva decît gimnastica lui sistematică. Medicul declarase deschis că această
ieşire poate întîrzia efectul tratamentului. Dar Jaroslav Lenk nu-şi făcea nici un fel de griji.
— Am ajuns – i-am spus eu.
O clipă s-a uitat de-a lungul terasamentului, în ambele părţi şi de-a curmezişul. Era ciudat de grav. În spatele său, pe partea dreaptă a liniei, nu s-a uitat. N-avea nici un rost, fiindcă în ziua de 27 iunie 1951 el privise din stînga ferestrei vagonului.
— Ei? l-am îmbiat eu să vorbească.
În sfîrşit, a deschis gura. Glasul lui, deşi puţin iritat din pricina tensiunii nervoase, era foarte sigur.
— N-a fost aici – a rostit el cu hotarîre.
Se înţelege că atît pe mine cît şi pe Karlicek ne-a surprins grozav această afirmaţie absurdă.
— Ce anume n-a fost aici? întreb eu.
— Explozia nu s-a produs în locul acesta — zise Jaroslav Lenk aproape cu încăpăţînare.
Am arătat cu mîna:
— Acolo e piatra cu numărul două sute nouăzeci şi şapte virgulă trei.
— Văd! începuse să se enerveze de-a binelea.
