Lenk şi Karlicek au sosit cu bine, dacă lăsăm la o parte culoarea şi mai accentuată a nasului lui Karlicek şi strănuturile lui dese. De altfel, şi Jaroslav Lenk a recunoscut că în cabina tractorului n-a fost prea cald.
Informaţiile pe care ni le-a dat Lenk erau precise.
Cele trei tuneluri prin care trecuse trenul se deosebeau net între ele. Privit din tren, primul se ridica uşor şi avea înfăţişarea unui mal înverzit, lucru vizibil şi acum, iarna. Al doilea se apropia cu zgomot ca de tunet pe partea stîngă, aproape imediat. În locul acela, chiar lîngă linie, se afla un mal povîrnit şi rîpos depăşind de doua ori înălţimea trenului, şi lung de aproximativ
şaizeci de metri. Marginea celui de-al treilea tunel era acoperită de tufişuri.
Jaroslav Lenk a declarat cu deplina certitudine că
fusese doborît de o mînă criminală lîngă tunelul numărul doi. De fapt, aceasta era într-adevăr unica explicaţie a tuturor nepotrivirilor existente în aparenţă.
Atacul se petrecuse dincolo de kilometrul 228,5. Dacă în locul acela trenul a avut viteză mai mare, să zicem în jur de nouăzeci, şi dacă şi-a încetinit-o abia la semnalele de pe linie, atunci între atacul săvîrşit asupra lui Jaroslav Lenk şi explozia vagonului poştal s-au scurs probabil vreo patruzeci şi cinci de minute, prin urmare, destulă
vreme ca Vojtif şi Sramek să-şi ducă la îndeplinire ceea ce am presupus noi.
10
Cu asta, se părea că lucrurile au luat sfîrşit. Se putea spune că cei doi funcţionari cinstiţi, Vojtif şi Sramek, fuseseră demascaţi. Totuşi o nouă anchetă, foarte amănunţită, ce s-a făcut la familiile respective, la rude şi la toţi cunoscuţii cu care cei doi aveau relaţii, n-a dat la iveală nimic care să le dovedească vina. În martie anul 1952, ancheta s-a suspendat. Investigaţiile efectuate pe urmele celor doi turişti şi ale celorlalte persoane, evident amestecate în această afacere, şi-au pierdut orice sens.
Sublocotenentul Vrana fusese incinerat. Aşa că nu se mai putea face o deshumare pentru a se analiza otrava rămasă în măruntaiele lui. De altfel, după explozie, trupul lui era în aşa hal mutilat, încît n-am fi avut ce aştepta de la o autopsie. Cauza morţii a părut absolut limpede.
Într-o consfătuire îndelungată, după ce s-au adunat toate rezultatele obţinute, s-a văzut limpede că nu mai puteam înainta.
— Trebuie să acceptăm că a fost o eroare de la început pînă la sfîrşit – mi-au atras ceilalţi atenţia. Teoria dumneavoastră presupune o îndîrjire de gangsteri şi o adevărată şcoală a crimei la nişte funcţionari atît de verificaţi şi de siguri ca Sramek şi Vojtif. E greu de crezut.
Am obiectat:
— Acest lucru s-ar referi, în primul rînd, la atacul direct asupra tovarăşului Lenk. Eu cred că ei nu-şi propuseseră un atac atît de brutal, însă au fost constrînşi de împrejurări. Miza era prea mare. Altfel, ei n-ar fi fost în stare să ucidă cu sînge rece. Dacă judecăm din punctul de vedere al criminalilor, asta era singura lor ieşire. Mintea agresorului a fost întunecată de frica insuccesului, de teama că totul ar putea eşua datorită
faptului că sublocotenentul Lenk a refuzat cafeaua. Ba sînt încredinţat că, dacă sublocotenentul Lenk ar fi observat la timp ceva suspect, s-ar fi dezlănţuit o luptă
pe viaţă şi pe moarte. Ar fi fost mai comod, ca să zic aşa, să-l fi împuşcat, fiindcă el nu bănuia nimic. Numai că o atare crimă n-ar fi putut fi ascunsă de explozie. O
lovitură fatală cu minerul pistolului sau cu o armă albă, uşor de aruncat apoi pe fereastră, putea fi lesne pusă pe seama bucăţilor din vagonul distrus care au zburat în toate părţile. Şi am adăugat: După părerea mea, nu Vojtif şi Sramek au fost iniţiatorii acestei acţiuni. Mai degrabă cred că s-au lăsat atraşi de un criminal îndrăzneţ, care putea să se bizuie pe calmul lor profesional dobîndit prin manipularea îndelungată a sumelor mari de bani. Deosebirea între milioanele care le treceau prin mînă şi salariile lor obişnuite era uriaşă.
Poate că cineva le-a atras atenţia în mod stăruitor
asupra acestui lucru. Le-a măcinat conştiinţa pînă i-a făcut să-şi piardă cumpătul. I-a convins că planul lui nu conţine erori. Din păcate, noi nu cunoaştem pînă astăzi acest plan. Un lucru pare sigur: că a deviat, că s-a schimbat în urma faptului că explozia s-a declanşat prematur. Organizatorul principal e priceput în arta de a rămîne în umbră. Le-a cerut lui Vojtif şi lui Sramek numai ceea ce aceştia erau, în mod sigur, capabili să
facă: să se poarte cît mai firesc chiar şi în cazul unei mari încordări lăuntrice, să-l adoarmă pe paznic cu un drog pus în cafea, apoi să lase bancnotele jos, între şine.
Mîna care nu tremură cînd ţine pachete întregi de bancnote e în stare să apuce şi o maşină infernală cu mai multă linişte decît oricare alta. Nici băutura otrăvită, nici bomba cu întîrziere nu fac ca sîngele să
curgă şuvoi prin faţa ochilor. Nu-i absurd să afirmam că
Vojtif şi Sramek se puteau încumeta să făptuiască aşa ceva!
Mi s-a pus o întrebare:
— După părerea dumneavoastră, ce-au făcut făptaşii cu banii furaţi?
— N-au făcut nimic – am răspuns. În afara unei singure bancnote care a fost probabil găsită întîmplător, seria C-L n-a apărut în circulaţie nici la noi, nici în străinătate.
— Şi acum ce vor face?
Am ridicat din umeri:
— Dacă admitem că scopul lor a fost doar să pună
mîna pe o anumită sumă de bani, trebuie să ne aşteptăm că vor încerca totuşi să pună seria în circulaţie!
— Jaful nu e dovedit în nici un fel.
— Nu e. Dar toate datele îl confirmă, şi mai ales atacul asupra sublocotenentului Lenk. Ultima ipoteză e că, îndată ce banii au fost aruncaţi din vagon, Vojtif şi
Sramek au fost lichidaţi. Asta înseamnă că misteriosul organizator i-a tras pe sfoară, abuzînd de încrederea lor.
E clar că ei nu se pricepeau la maşinile infernale. Au acţionat potrivit instrucţiunilor şi astfel s-au sinucis. În acest caz, organizatorul n-a mai fost nevoit să le dea partea lor din suma jefuită; de asemenea, nu mai puteau deveni nici martori, care, cu siguranţă, ar fi fost interogaţi, riscînd să se trădeze atît pe ei înşişi, cît şi pe complicii lor.
În cele din urmă am spus:
— În ceea ce priveşte continuarea investigaţiilor, practic vorbind, nu putem avea nici o iniţiativă. O au făptaşii. Chiar sînt nevoiţi s-o aibă, în caz că au pus mîna pe bancnote. N-ar trebui să-i împiedicăm. Eu cred că nu vor întreprinde nimic atîta timp cît nu vor avea sentimentul unei siguranţe depline. De aceea aş
propune ca ancheta să fie suspendată şi să nu se ivească nicăieri vreun semn doveditor că am mai avea cazul în evidenţă. Nu mai emitem nici o circulară
preventivă în legătură cu seria C-L. Lăsăm toata afacerea să se învechească şi stăm la pîndă. Dacă nu mai apar bancnote C-L, totul va fi în ordine, cel puţin din punct de vedere financiar şi economic, şi atunci mobilul crimei trebuie căutat aiurea. Dacă totuşi vor mai apărea, trebuie să procedăm cu cea mai mare prudenţă, să nu atragem prin nimic atenţia făptaşului, aşa cum s-a întîmplat, probabil, cu bancnota prezentată
la magazinul de bijuterii. Circulara referitoare la seria C-L e în vigoare şi acum, bineînţeles. Să ne mulţumim cu atît. Sînt convins că e suficient. Pentru făptaş important este doar să plaseze cît mai multe bancnote, practic însă
