— Mă rog frumos, ce faci dumneata aici? întreb eu.
Cîteva secunde, Karlicek clipeşte des. Apoi deschide gura şi o închide iar. Era paralizat de surpriză şi sînt sigur că prin cap îi trecură o mie de gînduri.
— Anchetăm o crimă – zise el, în sfîrşit. Intraţi.
2
Cît timp rămînem pe sală, nu spun nimic. Intrăm.
Karlicek închide uşa după noi, fără zgomot. Sîntem într-un hol cu risipă de spaţiu şi tavan înalt. Un bec slab îi întăreşte lumina.
În afară de noi patru, nu mai e nimeni aici.
Mă întorc spre Karlicek:
— Cine a fost asasinat?
— Josef Trojan – răspunde încet Karlicek.
— Frumoasă istorie!
E limpede că el înţelege erupţia mea într-un mod cu totul personal. Ne întîlnim, ca şi anul trecut, lîngă linia ferată. Priveşte oarecum străin, parcă ar fi alt om decît acela pe care îl cunoscusem. Dar imediat dă din cap aprobator cînd îi fac semn ca şi cum aş vrea să duc degetul la gură. Da, înţelege. Nici o explicaţie inutilă.
Nici un fel de precizare în legătură cu eventuala înlănţuire de fapte. Vom vedea. În faţa noastră sînt trei uşi cu cîte două canaturi. Cea din mijloc se deschide şi iese un bărbat cunoscut: locotenentul Skala, şeful grupei de alarmă.
Ne salutam şi ne dăm mîna.
— Cum de-aţi venit? întreabă el în şoaptă.
— Am venit să văd şi eu – zic.
— Aşteptăm rezultatul autopsiei.
Prin uşa pe care Skala o lăsase deschisă în urma lui, văd încăperea mobilată nu prea modern, ca odaie de locuit. într-un colţ, lîngă fereastră, şade într-un şezlong o femeie blondă, subţire. Faţa îi e ascunsă în palme. De fapt se vad numai o pereche de picioare frumoase şi zece unghii lăcuite sîngeriu.
Aproape de şezlong, în picioare, se află unul dintre membrii grupului de anchetă cu un carneţel în mînă. Se uită la noi.
Karlicek înaintează către ultima uşă, în fund, pe hol.
O deschide.
— Poftiţi!... mă îmbie.
Se poartă ca la el acasă. În asemenea cazuri, nu se poate altfel.
Intrăm. Ne găsim într-o odaie de lucru combinată cu dormitor. Pe birou e o dezordine tipică pentru un om care lucrează mult la masă. Patul îngust e desfăcut şi arată ca şi cum cel ce dormise în el abia îl părăsise. De pe un scaun, deplasat de la locul lui, se ridica un bărbat mai vîrstnic, cu ochelari. Cu ochelari cu rama de os şi cu o bărbuţă căruntă, care îi dă o înfăţişare de bonom.
— Doctorul Boucek – îl prezintă locotenentul Skala.
Mai sînt aici doi oameni din grupa de alarmă a lui Skala. Echipamentul lor e pus în huse, iar acestea în serviete de forma unor cufăraşe. Nu fac nimic. Aşteaptă
răbdători.
— Tovarăşul căpitan ar dori să fie informat – spune Karlicek cu o răceală surprinzătoare.
Poate că e niţel supărat pe mine. Din ziua cînd trimisese pachetul pentru Helena Dvorska – şi nu a trecut prea mult de atunci – şi pînă azi habar n-aveam în ce fel se gîndeşte la Helena sau dacă se mai gîndeşte la ea.
Fără îndoială că Skala ştie tot atît de bine ca şi el că
nu m-aş amesteca în ancheta lor, dacă n-aş avea un motiv.
— Josef Trojan lucra şi dormea aici – spune el. Soţia lui doarme în încăperea alăturată. Aseară a rugat-o în mod excepţional să-l scoale la şapte dimineaţa. Urma să
plece nu ştiu unde.
— Unde voia să se ducă?
— Nu i-a spus. De obicei, ea nu-i cunoştea drumurile.
Poate că era vorba numai de redacţie, de editură sau de ceva asemănător.
Pe măsuţa de noapte se află un servici de ceai şi un pacheţel de biscuiţi pentru diabetici.
— Doamna Trojanova zice că Trojan încă mai lucra aseară cînd ea s-a dus la culcare. Dimineaţa i-a adus aici micul dejun şi a constatat că soţul ei e mort. Zăcea pe pat. Moartea l-a surprins în somn, dar trupul era răsucit ca de convulsii. Doamna Trojanova a dat fuga la doctorul Boucek, care locuieşte aproape.
Mă întorc spre doctor. Acesta îşi mîngîie bărbuţa, clătinînd din cap cu o expresie gravă.
— Sînt doctorul lor de casă de ani îndelungaţi – spune el, gînditor. Domnul Trojan era grav bolnav, avea diabet, dar prea mult nu-l stînjenea. Îi ajutau de minune injecţiile cu insulină. Şi le făcea singur o dată, de două