— Aceştia ar putea fi consideraţi moştenire – observ eu – şi pentru reglementarea respectivă se aşteaptă de obicei o bucată de vreme.
Ea oftează adănc:
— Asta ar fi o greşeală. Bani lichizi am puţini. Aceste cîteva mii depuse în contul lui curent.
Problema este dacă o duc eu acolo unde vreau, sau mă duce ea pe mine.
— Dumneavoastră n-aveţi dreptul să dispuneţi de acest cont?
— Nu. Eu nu. Numai el.
— În cazul acesta nu vi se eliberează bani din cont.
— Credeţi?
— E doar moştenire!
Alunecă pe scaun, doborîtă parcă de o slăbiciune subită.
— Doamnă Trojanova – zic eu aproape prieteneşte –
poate că s-ar putea aranja ceva. E onorariul lui, nu-i aşa?
Ea scutură din cap:
— Cred că nu. A vîndut cuiva o maşină de scris. Nu mi-a spus nimic despre asta. Dar avea două, şi acum nu mai văd decît una singură. Tot aşa a dispărut şi ceasul lui de aur. Era o amintire de la tatăl său. Nu ştiu ce să
spun. Acţiona totdeauna independent, pe mine nu mă
întreba niciodată cînd voia să întreprindă ceva. Pe de altă parte, însă nu se ferea de mine. Am văzut avizul de la bancă pe biroul lui. Apoi l-a pus undeva la păstrare.
N-am vorbit despre asta. Între noi... îşi trece uşor mîna peste frunte: N-are nici un sens să... Pe scurt, ne înţelegeam bine împreună, uneori însă era mai bine...
— Doamnă Trojanova, nu vă cer să-mi povestiţi viaţa dumneavoastră particulară – zic eu, grav. Aş fi dorit numai să vă dau un sfat. Interesaţi-vă care notar se va ocupa de moştenire, vorbiţi cu el şi sînt sigur că are să
v-ajute. Caut zadarnic pe chipul ei o tresărire care să
trădeze reacţia ei lăuntrică la cursa mea nevinovată.
Puteţi pleca, aşa cum aţi dorit – continui eu, văzînd că
nu-mi răspunde. Noi mai rămînem aici pentru cercetări.
Avem motive grave s-o facem. Dacă aveţi vreo obiecţie, vom putea să vă prezentăm o autorizaţie oficială în regulă. E pe cale să fie întocmită. Pînă atunci ar trebui să incuiem provizoriu apartamentul.
Doamna Trojanova se ridică vioaie, cu o expresie indiferentă:
— Procedaţi cum vi se pare mai bine.
Se îndreaptă spre bagajul ei. Eu ies în hol. Acolo se află bunul doctor Boucek, gata de plecare.
— O însoţesc pe doamna Trojanova pînă la sora ei – se oferă el. Am s-o ajut să povestească acolo tot ce s-a întîmplat. Nu e bine să se ducă singură, cu vestea asta tristă...
Grupul de anchetatori cunoaşte, fără doar şi poate, adresa surorii doamnei Trojanova.
Ne aflăm cu toţii în hol. Trojanova iese, în sfîrşit, din odaie. În mîna dreaptă duce un bagaj uşor, pe braţul stîng şi-a aruncat o manta uşoară de ploaie, geanta îi atîrnă de o curea lungă pe celălalt umăr. Nu s-ar spune că n-are o înfăţişare plăcută, înfăţişarea unei femei mature după care oricine ar întoarce capul pe stradă.
Tăcem. Doamna Trojanova se îndreaptă cu paşi mici spre uşa holului, ca şi cum noi nici n-am fi acolo. Are o expresie gravă şi în privire o tristeţe liniştită. Cînd să
pună mîna pe clanţă, locotenentul Skala schiţează un gest.
— Doamnă Trojanova – spune el foarte calm – pentru completarea cercetărilor noastre trebuie să vă
percheziţionăm bagajul.
Ea il priveşte cu o uimire în care se simte şi un protest rece:
— De ce, domnule?
Skala ridică din umeri. Sper să nu-i spună că asta e ideea mea. Karlicek, eu, Loubal, Trepinsky şi ceilalţi nu ne mişcăm.
— Refuz! spune Trojanova cu o energie pe care, de fapt, în clipa aceea n-ar fi trebuit s-o aibă.
— Vă sfătuiesc să nu vă opuneţi.
— Vă întreb pentru ce?
Doamna Trojanova se transformă dintr-o văduvă
