părere de rău că n-am mai găsit-o.
Între această gospodărie şi cea a lui Josef Trojan este o deosebire ca de la cer la pămînt. La familia Valousek totul e plăcut. Aici domneşte o atmosferă de familie care
trăieşte în armonie. Daca Emil Valousek n-ar fi fost consternat de moartea cumnatului său, ar fi arătat ca un om mulţumit. Maria Valouskova e ceva mai în vîrstă
decît sora ei. E rotofeie ca o mămică. Sînt sigur că nu se omoară după lenjerie fină şi nu are rezerve de ciorapi ca pînza de păianjen, nici unghiile lăcuite.
Are un băiat de zece ani şi o fetiţă de trei. Ne aflăm în bucătărie, care este totodată şi cameră de locuit. Deci nici un fel de lux. Nu e atîta spaţiu ca la familia Trojan.
Mobilierul simplu şi practic.
Băiatul şade la o măsuţă lîngă fereastră şi desenează
ceva. Fetiţa abia a învăţat să pronunţe litera r. O prinde pe maică-sa de fustă şi strigă cu nesfîrşită bucurie:
.,RRRorica! RRRimbaba!“ Şi încă ceva asemănător.
Folosesc pauzele în care maică-sa o şterge la gură şi întreb:
— Mai vine doamna Trojanova?
— Nu ştim — răspunde Valouskova. Mîngîie fetiţa pe păr, şi pe frunte i se aşterne o umbră de îngrijorare: Şi-a lăsat aici bagajul. Poate se mai întoarce...
Văd bagajul. Este. acela în care răscolise Skala.
Trojanova nu mai are nimic altceva, prin urmare nici acel obiect care şi-a lăsat urma pe dulap.
— Bănuiam că intenţionează să petreacă la dumneavoastră cîteva zile zic eu.
— N-a spus nimic despre asta – se miră Maria Valouskova. Dacă ar fi vrut, ne-am fi restrîns noi cumva.
Dar cred că s-a dus iarăşi acasă.
— Şi eu cred – întăreşte Emil Valousek.
„Hrrradcany6!“ rosteşte fetiţa. Arată foarte preocupată, caută în bagajul ei de cuvinte nume răsunătoare, pînă îl găseşte pe cel dorit. Maică-sa o lăsă în aceste chinuri 6 Palatul prezidenţial din Praga.
lingvistice, încredinţînd-o frăţiorului mai mare, pentru ca el să-i deseneze „Hrradcany“ pe hîrtie.
Emil Valousek clatină din cap.
— Să nu bănui nimic şi să-ţi vezi deodată bărbatul mort: e un lucru cumplit – vorbeşte el cu gravitate, dar parcă fără participare. Şi, pe deasupra, să mai fii tulburată şi altminteri... iată un lucru care dă de gîndit.
Cumnată-mea zicea că-n treaba asta e ceva care dumneavoastră nu vă place. Aici... – şovăie puţin, se răzgîndeşte – ...aici era mai liniştită. Eu cred că pentru ea moartea soţului nu-i nici o pierdere, pînă la problema existenţei, bineînţeles. Au trăit împreună ca doi oameni străini. El era bolnav, copii n-aveau... era greu. Eu cred chiar că ea are un amant.
Băiatul lăsă desenul; pe foaia lui mîzgăleşte acum fetiţa, iar el ascultă cu încordare ce spune tata. Cu un gest stmjenit, nevastă-sa îi atrage atenţia, iar tata se holbează mustrător la băiat şi se stropşeşte cu glas aspru:
— Marş în odaie!
Ascultător, băiatul se ridică, îşi adună uneltele de desen şi o ia pe fetiţă în încăperea vecină.
Întreb:
— Doctorul Boucek a fost aici cu doamna Trojanova?
— N-a fost nimeni cu ea – răspunde Emil Valousek – a venit singură.
Deci bunul doctor n-a mai ajuns-o, ori ea a refuzat să
fie însoţită.
— Totul e în ordine – zic, ca şi cum ar fi fost chiar aşa.
Speram s-o mai prind la dumneavoastră pe doamna Trojanova, ca să-i pot da cheia apartamentului.
— N-a stat mult – îmi mărturiseşte Maria Valouskova.
Să tot fi fost două ore! De fapt venise numai să se odihnească. Nici să mănînce n-a vrut, a băut doar o ceaşcă de ceai...
Observ că Emil Valousek, lipsit de indulgenţă, vrea să
facă un gest cu mîna.
— A telefonat şi la pompele funebre – precizează el sec.
— Dumneavoastră aveţi telefon? întreb.
— În cameră – arată el. Daca doriţi...
