Karlicek se ridică să plece. Mă şi săturasem de sporovăiala lui.
Dar noua adresă a magazinului de bijuterii mi-a prins bine. Acum, numai de-ar mai fi acolo responsabila cu pricina. La urma urmei, şi ea putea fi înlocuită, iar eu am uitat să-l întreb de lucrul ăsta pe Karlicek atotştiutorul.
Puţin înainte de amiază intru într-o prăvălioară. În clipa aceea nu se afla nici un client. În vitrină se găseau portţigarete ornamentate. Spun că aş dori să-mi aleg unul.
Sînt numai două vînzătoare. Una mai în vîrstă şi alta tînără, zîmbitoare. Cea vîrstnică zice:
— Vă rog, vă rog, sîntem bine aprovizionaţi – şi o clipă
parcă nici n-ar fi ştiut cu ce erau bine aprovizionate.
Tînăra e cam distrată. Îmi arată un sertar plin cu cele mai diferite portţigarete.
Aleg cu grijă, în timp ce responsabila, în spatele tejghelei, îşi trece greutatea trupului de pe un picior pe altul, cu nerăbdare.
— Vreţi să-l faceţi cadou?
— Da, unei doamne cu gusturi alese – zic eu.
Ea se poartă ca şi cum n-ar fi în stare să-mi dea un sfat.
Karlitîek susţinea că e zăpăcită. Poate că aprecierea e puţin cam tare, dar acum n-o mai suspectez că a strecurat ea însăşi bancnota printre banii încasaţi.
— Anul trecut aveaţi magazinul în altă parte, nu?
întreb eu cu amabilitate.
— Da – răspunde ea, la fel de distrată. Alenka! strigă
pe deasupra capului meu. Închide uşa, e douăsprezece, închidem.
Mă fac că n-am auzit. Tocmai asta vreau şi eu, să fim singuri. În loc să-mi recomande cu simţ comercial vreun portţigaret care nu se vinde, Alenka încuie uşa.
— Dincolo aveaţi două vînzătoare, nu? continui să
întreb nevinovat.
— Da.
Împing la o parte cutia cu portţigarete, scot din buzunar legitimaţia şi spun:
— Îmi amintesc fiindcă atunci aţi avut o încurcătură
cu o bancnotă de o mie, furată.
Responsabila se sperie, dar numai din pricină că aşa, pe negîndite, are de-a face cu organele Securităţii.
— Nu mai ştiu... – zice, făcînd feţe-feţe.
Cea tînără pare mai degrabă curioasă.
— Ba da, doamnă... – îşi aminteşte ea. Numai că, pînă
la urmă, au spus că a fost o greşeală.
— Şi acum nu mai e? îi scapă femeii vorbele din gîtlej.
— Nu, nimic – zic eu, scuturînd din cap. Liniştiţi-vă, tot afacerea aceea. N-a fost nici o greşeală. Păcat că nu v-aţi putut aminti cine v-a adus bancnota.
— Clienţii nu-şi dau numele – se însufleţeşte responsabila. De ce n-aţi adus aici pe nimeni? V-aş fi spus dacă a cumpărat sau nu ceva de la noi.
— Astăzi v-aş putea arăta o anumită persoană — zic eu.
— Şi eu să-mi aduc aminte după atîta vreme? Nu sînt în stare, domnule!
Alenka rîde într-una.
— Eu şi Jitka ne uitam cu mare atenţie la clienţi pe vremea aceea – ciripeşte ea drăgălaş. Ne interesa. Voiam să descoperim ceva. Treceam în revistă toate figurile clienţilor care cumpăraseră ceva de la noi în ziua aceea fatală, fireşte, atît cît ne mai puteam aminti... Dar nici unul n-a mai apărut. Cred că şi acum îmi mai umblă
prin cap albumul acela...
— Deci aţi putea recunoaşte persoana pe care v-aş
arăta-o?
— Aş încerca. E arestată?
— Nu, dar ar fi un lucru oarecum senzaţional. Aţi vorbit de Jitka. Poate că ea ne-ar ajuta.
