Cînd a doua zi dimineaţă, puţin după ora nouă, ajung la biroul meu, Trepinsky îşi terminase treburile şi îmi raportă:
— Nicăieri nu-şi aminteşte nimeni de doamna Trojanova sau de altcineva să fi telefonat în legătură cu înmormîntarea lui Josef Trojan, deşi ar fi trebuit să aibă
loc o convorbire mai lungă.
Am bănuit. Să intri în legătură cu pompele funebre, în împrejurările date, ar fi fost un act necugetat, incompatibil cu caracterul doamnei Troianova.
Prin urmare, de la sora ei telefonase în altă parte şi n-a vrut să se trădeze. Bănuiesc că amantului ei.
Tăinuirea s-ar putea explica poate prin faptul că nu voia să destăinuie în faţa soră-si că are un prieten. Dar pot fi şi alte motive.
Nu se îndoieşte că n-am încetat să ne interesăm de ea.
De aceea a preferat să nu telefoneze de la vreun telefon public. Deci nici noi nu trebuie să ştim ceva despre prietenul ei. Sînt curios să ştiu de ce se fereşte. N-a presupus că o să verific asta direct prin Valousek. Ideea mi-a venit pe neaşteptate, aşa că poate nici nu-i vor spune că am aflat ceva despre acel telefon. Şi dacă îi vor spune, probabil că nu-şi va închipui că mă voi interesa şi la pompele funebre.
Îmi amintesc cu emoţie de Karlicek. Zănaticul ăsta, cu logica lui neînduplecată privitor la pijama, probabil că
iar a fost aproape de adevăr.
Cred că înainte de amiază am să trec pe la magazinul de bijuterii. Mai e vreme.
Mi se anunţă o vizită: Karlicek.
— Am adus copiile amprentelor de pe seringă, tovarăşe căpitan! începe el. Vorbeşte pe un ton oarecum supus, de subaltern, dar mă prefac că nu observ. Ziceaţi aseară, tovarăşe căpitan – continuă el, la fel de rezervat
– că o să treceţi pe la magazinul de bijuterii. Îmi permit să vă atrag atenţia că s-a mutat. Nu mai este la adresa înregistrată.
Iată încă un lucru pentru care trebuie sa-i fiu recunoscător lui Karliiek.
— Cunoşti noua adresă? întreb eu.
— Da – răspunde el, clipind.
Liniştit, mă lasă să-mi însemn adresa, apoi îmi spune că magazinul nu mai e nici acolo, că s-a mutat din nou.
— Şi de ce nu mi-ai spus de la început? întreb eu, încruntat.
— Ca să fie raportul complet, domnule căpitan. Nu e vina mea. Nici eu nu sînt în stare să pricep de ce s-a întîmplat aşa. Deocamdată, la ora asta, această a treia adresa e definitivă, dar nu poate garanta nimeni...
Şterg a doua adresă şi o scriu pe a treia.
— Asta-i tot — zice Karlicek.
— Ba nu! zic eu. Ia loc şi spune-mi ce te-a apucat cu cerceii ăia?
Întrebarea mea l-a luat prin surprindere, dar, în afară
de cîteva clipiri din pleoape, rămîne calm. Încearcă să-şi menţină atitudinea de „subordonat“. La îndemnul meu repetat se aşază.
— Potrivit ordinului am înapoiat cerceii, tovarăşe căpitan! zice cu un ton oficial.
— Bine, dar nu i-ai trimis domnişoarei Dvorska?
— Asta a fost foarte simplu, fiindcă imediat după
aceea i-am cumpărat. Sper că nu aveţi vreo obiecţie împotriva acestui fapt.
Într-un răstimp foarte scurt îşi bătea joc de mine cu îndărătnicie pentru a doua oară. Dar mă port ca şi cum
n-aş fi observat, nu primesc provocarea şi lucrul acesta îl dezarmează.
— Şi de ce i-ai cumpărat? Intenţionai încă de atunci să-i dăruieşti domnişoarei Dvorska?
Karlicek tace o clipa, apoi redevine el, cel dintot-deauna. Pare însă un pic mai îngîndurat.
— Atunci încă nu – zice el, vorbind parcă în silă. Nu v-aş spune, dar lucrurile au fost mai complicate decît vi s-a părut dumneavoastră. Îmi venea să rîd amar cînd mi-am dat seama că vreţi să mă vindecaţi trimiţîndu-mă la şcoală, la internat. La început m-a surprins faptul că
nu-mi pot aminti pentru nimic în lume chipul Helenei, că nu mi-o pot reprezenta absolut de loc. De aceea mă
impresiona ori de cîte ori mă uitam ţintă la ea. Şi cerceii aceia... Karlicek duce mîinile în faţă, ca şi cum între arătător şi degetul cel mare ar ţine, în fiecare mînă, cîte un cercel, la o depărtare mai mică de douăzeci şi cinci de centimetri. Uitaţi-vă puţin aici – spune el. Chipul ei îmi apărea în mărime naturală, ca pe cea mai frumoasă
fotografie, cînd depărtam cerceii – adaugă el, depărtînd mîinile – atunci imaginea se mărea, iar cînd îi apropiam, imaginea se micşora. Aşa, devenea ca o miniatură de ceas – mai zice, apropiind mîinile la o distanţă de două
degete de trup. Apoi le lasă să cadă: Spre mirarea mea, totul pare foarte raţional. Acasă i-am atîrnat în perete –
explică el mai departe. I-am atîrnat şi deasupra patului, la internat. Imaginea Helenei se ivea între ei din ce în ce mai precis. Cînd îi atingeam şi se clătinau, Helena zîmbea, se strîmba, pe scurt, făcea tot ceea ce îi ceream: de pildă, scotea şi limba, în felul ăsta mi-am dat seama că pot înnebuni de-a binelea. Am aruncat cerceii la coş.
Helena era în coş. I-am aruncat într-un iaz. Helena se îneca. Un coleg mi i-a pescuit. În cele din urmă mi-a venit ideea cea bună;: i-am trimis Helenei şi m-am liniştit.
