— Nu, mulţumesc.
La familia Trojan nu este telefon. Ar fi fost mai bine invers.
Zic :
— Pompele funebre nu pot face nimic fără autorizaţia noastră.
— Păi chiar a discutat mult cu ei – spune Emil Valousek, clătinînd din cap.
— Cu siguranţă fără succes.
— Da, aşa e, pe urmă ne-a spus şi nouă. Se plîngea că
i se fac greutăţi de prisos.
Maria Valouskova încearcă să-şi apere sora:
— Nu ştie unde să se adreseze. N-are actul de deces...
oricum, astea sînt griji...
— N-ar trebui să-şi facă din astea griji – zic. Mîine dimineaţă o să primească o înştiinţare pe adresa ei.
Dacă se mai întoarce astăzi la dumneavoastră, vă rog frumos să-i spuneţi. Cu care întreprindere de pompe funebre a vorbit?
— Mi se pare cu cea din Holesovice. Noi nu eram aici.
Uşa de la cameră era închisă, copiii făceau un zgomot...
Părăsesc familia Emil Valousek şi trec pe la biroul meu. Acolo mă aştepta o veste despre doamna Trojanova!
Informaţia era de la Loubal. Într-un anume sens, dar, din păcate, nu în sensul bun, e interesantă.
Plecînd de la sora ei, Trojanova s-a plimbat o vreme pe străzile principale. S-a oprit des pe la vitrinele
magazinelor de modă. Nimeni n-ar fi spus că e văduva abia de cîteva ore.
— E o făptură care atrage, chiar mai mult decît în mod obişnuit, atenţia bărbaţilor – spunea Loubal cu sobrietate. Felul cum se găteşte atrage în mod irezistibil privirea asupra ei, deşi ai impresia certă că-n sinea ei femeia nici nu se gîndeştc la aşa ceva.
Loubal reuşea să păstreze atît caracterul oficial al unui raport cît şi o anume plasticitate literară.
Şi a continuat în felul acesta. Anume că doamna Trojanova a trecut pe la grădina restaurantului „Zorile“
şi a comandat un ou „â la russe“. A mîncat şi două
cornuri. Asta înseamnă foarte puţin, fiindcă de dimineaţă nu mîncase nimic. Apoi a aşteptat pînă ce chelnerul i-a adus o bere mică. Între timp, un client de la masa apropiată şi-a luat paharul de vin roşu şi a trecut la altă masă. Nu ştiu cum a făcut, dar paharul i-a alunecat din mînă şi s-a vărsat în poala doamnei Trojanova.
— Aproape două sute de grame – spune Loubal.
— Destul de mult – zic.
— Cred şi eu. Rochia s-a distrus. Doamna Trojanova părea să sufere şi era într-adevăr emoţionată. Chelnerul a presărat sare peste petele de vin, iar neîndemînaticul domn s-a scuzat foarte zelos şi descumpănit. S-a prezentat sub numele de Sklenar, salariat la Consiliul central al sindicatelor. Cu multă bunăvoinţă s-a oferit să
plătească paguba pricinuită. Şi fiindcă doamna Trojanova se plîngea că nu poate să iasă în stradă cu rochia pătată de vin, domnul Sklenar a chemat chelnerul şi i-a spus să aducă un taxi. Chelnerul se pregătea să-l servească, dar a fost oprit de un om de-al nostru care stătea la pîndă şi urmărise cu atenţie întîmplarea.
Legitimaţiile noastre au înfăptuit aproximativ uşor minunea ca taximetrul care a venit să-i la să fie condus tot de un om de-al nostru. Această maşină l-a luat pe domnul Sklenar şi pe doamna Trojanova şi i-a dus, potrivit dorinţei lor, la Holesovice. Pe drum a ascultat tot ce au vorbit.
Poate că perseverenţa cu care fusese urmărită
doamna Trojanova a fost împinsă cam prea departe, dar, fireşte, n-am obiectat nimic.
— Urmărirea n-a adus nimic important – continuă
Loubal – ci doar o cunoaştere mai deplină. În taxi, Sklenar a aflat ca doamna Trojanova tocmai îşi pierduse soţul şi i-a prezentat condoleanţe. Au vorbit numai despre treburile ei. Sklenar se purta foarte curtenitor. N-a considerat nimerit să-i vorbească despre sine, iar doamna Trojanova nu l-a întrebat nimic. A reuşit să
obţină de la ea o întîlnire pe a doua zi. Spunea că are un cunoscut care vinde foarte avantajos rochii moderne, noi. Aş zice că mai degrabă doamna Trojanova nu l-a refuzat. În faţa casei sale au coborît din maşină, Sklenar i-a sărurat mîna şi ea a intrat în casă. Sklenar a plătit şoferului şi acesta a plecat. Se înţelege că în clipa aceea omul nostru era de pază la colţul străzii. Sosise şi el cu taxiul. Sklenar s-a depărtat pe jos. Intrarea casei lui e păzită. Raportul s-a sfirşit.
Aşadar, dacă doamna Trojanova avea un amant, cum susţinea Emil Valousek, deocamdată nu se văzuse cu el.
— Du-te mîine la ea – zic eu. Predă-i cheile apartamentului şi autorizaţia de înmormântare.
După aceea îi încredinţez lui Loubal fotografia lui Josef Trojan, mărită de trei ori după fotografia de pe buletinul de identitate.
— Trimite fotografia asta Filipinei Hrachova şi Josefei Nebusilova, prin omul nostru care a mai fost la ele. N-ar
fi exclus să recunoască în Josef Trojan pe vechiul amator de papagali.
Trepinsky primeşte sarcina să cerceteze la care întreprindere de pompe funebre a telefonat doamna Trojanova.
