Go to page:

Text Size:

Edmund Hillary

Înalta Aventură

CUPRINS:

PREFAŢA.

PRIMII PAŞI.

SPRE EVEREST ÎN 1951

DESCOPERIREA DRUMULUI DE SUD.

PREGĂTIRI PE CHO OYU.

PESTE NUP LA.

ASALTUL ELVEŢIENILOR.

EVEREST 1953 – PRIMA BARIERA.

A DOUA BARIERA.

ŞAUA DE SUD.

TABĂRA A NOUA.

VÂRFUL.

SFÂRŞITUL AVENTURII.

PREFAŢĂ.

În acest secol în care omul, omul epocii comuniste, se pregăteşte – şi este atât de aproape de acest ţel grandios – să cucerească universul planetar, poate că evocarea unei izbânzi a tăriei şi dârzeniei omeneşti asupra naturii ca aceea a cuceririi celui mai înalt pisc pământesc, să apară mai puţin impresionantă decât este ea în realitate. Adevărul este că ascensiunea pe Everest, cel mai înalt punct de pe globul nostru, nu s-a putut realiza decât foarte recent, abia cu doisprezece ani în urmă, cu preţul unor eforturi uriaşe şi al unor jertfe grele.

Încercările pentru descoperirea şi escaladarea vârfurilor munţilor Himalaya şi Karakorum au început timid, cu rezultate insuficiente, încă din secolul al XIX-lea. Tentativele au aparţinut, în cea mai mare parte, militarilor englezi instalaţi în India, care urmăreau în mai mică

măsură obiective ştiinţifice sau performanţe sportive, cât descoperirea unor noi cai de comunicaţie între ţinuturile ocupate de colonialiştii britanici în sudul marelui continent estic şi regiunile atât de bogate, dar aproape impenetrabile, din Asia centrala. Sprijinite cu mijloace largi de către guvernul metropolitan britanic, expediţiile militarilor englezi, alcătuite din alpinişti cu un antrenament minuţios, au făcut o serie întreaga de ascensiuni pe vârfurile munţilor Himalaya şi Karakorum, au descoperit câteva piscuri pe care nu le atinsese piciorul omului şi au întocmit lucrări topografice privind în special aşa-numitul Pisc XV, situat în dreptul paralelei 28°

latitudine nordică, chiar la graniţa dintre Nepal şi Tibet. Lucrările acestea topografice au fost întocmite sub conducerea lui George Everest, între anii 1830-1843 ceea ce a determinat denumirea piscului dominant (8845 m deasupra nivelului mării) de către europeni cu numele topografului englez.

De atunci, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, până aproape de zilele noastre, încercările de a se atinge vârful maiestuos, veşnic acoperit de gheţuri şi zăpezi, strălucind ca o uriaşă torţă sub bătaia razelor orbitoare ale soarelui, au fost nenumărate. Aproape douăzeci de expediţii în secolul trecut, alte circa optzeci de expediţii în secolul nostru, au petrecut luni şi uneori chiar ani întregi pe stâncile şi pe gheţarii veşnici din înălţimile Himalayei, cu scopul de a atinge Everestul sau Chomolungma, cum îi spun localnicii, denumire care începe să apară, din ce în ce mai des în diversele publicaţii referitoare la acest cel mai înalt vârf de munte. Expediţiile din secolul trecut care n-au putut beneficia de aparatajul modern cu care au fost înzestrate cele din secolul nostru, au urcat sus, foarte sus, dar n-au putut depăşi niciodată înălţimile atât de sărace în oxigen de peste 8000 metri.

În anul 1922, o expediţie engleză a reuşit în sfârşit să depăşească graniţa celor 8000 de metri, înălţimea atinsă: 8326 metri. Jertfa: şapte hamali şi călăuze din tribul şerpaşilor, care au fost îngropaţi sub o avalanşă. În anul următor, folosind un alt drum de acces, o nouă expediţie engleză atinge înălţimea de 8572 metri. Supravieţuieşte şeful expediţiei, E. F. Norton, dar doi membri ai grupului, D. L. Mallory şi A. S. Ervin, nu se mai reîntorc, înmormântaţi cine ştie unde în prăpăstiile ascunse sub zăpezile mişcătoare ale culmilor semeţe.

Marea majoritate a acestor ascensiuni au avut ca punct de pornire nordul, podişul Tibetului; încercările infructuoase de ascensiune pe la nord au forţat concluzia ca escaladarea Everestului pe acest versant nu este cu putinţă şi au determinat alegerea unui alt drum, pe la sud, pornind din Nepal. Se ştie că teoria aceasta a fost ea însăşi dezminţită chiar în anul acesta, când o expediţie chineză, după un asalt final de 19 ore, care a însemnat cel mai impresionant şi mai dramatic capitol din cartea cuceririlor himalaiene, a escaladat Everestul pe la nord. Dar despre această inegalabilă performanţa, vom vorbi mai târziu.

Aşadar, în 1951 începe seria ascensiunilor pe la sud, care vor conduce curând la prima 4

victorie a omului asupra celui mai înalt punct de pe glob – victorie pe care o descrie în cartea de faţă unul din autorii ei, alpinistul neozeelandez Edmund Hillary. Eric Shipton conduce, în anii 1951-1952, o expediţie pe la sud, dar rezultatele nu sunt cele aşteptate. În 1952 porneşte la drum şi o expediţie franco-elveţiană, care îşi asigură serviciile celui mai temerar şi mai priceput alpinist indigen, şerpaşul Tenzing 1, intrat în legenda popoarelor asiatice sub denumirea de

„Tigrul zăpezilor”. Expediţia franco-elveţiană atinge înălţimea de 8600 metri şi revine la bază cu constatarea îmbucurătoare că drumul de acces descoperit de ea este mai lesnicios decât oricare altul folosit până atunci şi că condiţiile atmosferice înseşi sunt mult mai favorabile: până la înălţimea de 8500 de metri nu este nevoie să se facă apel la rezervele de oxigen.

1953 este anul primei ascensiuni pe Everest. Beneficiind de experienţa francezilor şi a elveţienilor şi asigurându-şi la rândul ei concursul „Tigrului zăpezilor” – al cărui rol în obţinerea victoriei finale a fost hotărâtor – expediţia engleza condusă de John Hunt îşi amenajează baza principală pentru asaltul piscului la înălţimea de 7900 metri. Mai întâi doi membri ai echipajului, Tom Bourdillon şi Charles Evans, urcă până la 8748 metri, dar aflaţi la capătul resurselor fizice cei doi alpinişti se reîntorc, aproape extenuaţi, la baza de plecare. Şeful expediţiei, John Hunt, împreună cu alţi patru oameni, porneşte trei zile mai târziu (28 mai 1953), dar este nevoit să se mulţumească doar cu înălţimea de 8500 metri. În sfârşit, la 29 mai, în primele ore ale dimineţii, şerpaşul Tenzing şi neozeelandezul Hillary pornesc la rândul lor în acest dramatic asalt final şi, după exact cinci ore de ascensiune, ating punctul cel mai înalt al muntelui Everest pentru prima oară în istoria omenirii. Câteva minute pentru arborarea steagurilor, alte câteva pentru primele fotografii şi, cinci ore mai târziu, abia mai putându-se ţine pe picioare, dar cuprinşi de o încântare neasemuită, ei se află din nou în căldura cortului de la baza de pornire.

Cum s-a ajuns la aceasta victorie, cum a fost pregătită, peripeţiile ei emoţionante, lupta pe viaţă şi pe moarte cu fiecare metru, cu fiecare bloc de gheaţă, cu schimbările bruşte ale vremii şi ale temperaturii – toate sunt descrise simplu, fără retorism, cu modestia caracteristică

adevăraţilor învingători, conştienţi de forţa lor morală.

Mai înainte de a încheia această atât de succintă evocare a istoriei cuceririi Everestului şi de a prezenta cartea lui Hillary, se cuvine amintită istoria încă nescrisă a unei noi performanţe himalaiene.

Escaladarea Everestului pe la nord de către o expediţie de alpinişti chinezi. Un grup format din maestrul sportului Van Fu-ciu, geologul Ciu In-hoa şi sportivul tibetan de categoria I Konbu, prevăzut cu echipament modern şi cu aparate de oxigen, au escaladat în dimineaţa zilei de 25 mai 1960, vârful Chomolungma (muntele Everest), plecând de pe versantul nordic, socotit până atunci ca inaccesibil.

Şi acum, după ce am trecut în revistă câteva din încercările reuşite şi nereuşite de escaladare a „acoperişului lumii”, cum mai este denumit Everestul, să revenim la înalta aventură, cartea-jurnal a unuia din cei doi oameni care au atins pentru prima oară măreţul pisc. Autorul ei, neozeelandezul Edmund Hillary, povesteşte cu meticulozitate, de cele mai multe ori cu sinceritate şi grijă pentru respectul adevărului, niciodată cu emfază, peripeţiile remarcabilei aventuri pe care a trăit-o împreună cu tovarăşii săi de grup şi în special cu cel cu care a împărţit 1 Tenzing a participat la expediţii ca şef al şerpaşilor. El şi-a petrecut toată copilăria la poalele Chomolungmei, iar în tinereţe a fost cioban. Alpinist încercat şi priceput a participat la 20 de expediţii în Himalaya, dintre care 8

expediţii numai în Everest.

Rolul lui Tenzing în toate ascensiunile şi în special în aceasta, a fost de nepreţuit, dar retribuţia, aşa cum recunoaşte şi ziarul englez „Yorkshire Post”, a fost cât se poate de proastă.