Dar unghiul pantelor de zăpadă devenea din ce în ce mai mic, Am continuat să cioplesc un şir de trepte, înaintând apropiaţi unul de altul, ca să economisim timp. Creasta se înălţa într-un şir lung de ondulări şerpuitoare şi ducea spre dreapta, ondulaţie după ondulaţie, una ascunzând în spate pe cealaltă. Nu puteam să-mi dau seama unde e vârful. Tăiam un şir de trepte pe latura unei unduiri pe care o ocoleam şi îmi apărea imediat o alta înaintea ochilor. Eram sleiţi de puteri, iar Tenzing mergea foarte încet. Tăiasem aproape doua ore în şir trepte şi nu-mi mai simţeam spatele şi braţele de oboseală. Am încercat să merg cu ajutorul colţarilor de-a lungul pantei fără
să mai tai trepte, dar picioarele îmi alunecau în jos îşi oboseam mai tare. Continuai deci să tai trepte. Mi se părea că mergem de o veşnicie, iar încrederea mi se spulbera din ce în ce mai mult.
Unduirile şerpuitoare se succedau cu o regularitate înnebunitoare. Un petic de sfărâmături ne bara drumul. Urcai posomorât peste ele, continuând să tai trepte în jurul unei alte cocoaşe. Şi…
Deodată îmi dădui seama că era ultima… În faţa mea, creasta cobora abrupt spre o cornişă, descriind o curbă mare, iar departe, în zare, puteam vedea culorile de pastel şi lâna albă a norilor din ţinuturile muntoase ale Tibetului.
La dreapta, o creastă subţire acoperită de zăpadă urca spre o movilă rotundă tot de zăpadă, cam la 12 m deasupra noastră. Tot drumul de-a lungul crestei, mă urmărise gândul că
vârful trebuia să fie pe muchia unei cornişe. Era prea târziu acum să mai riscăm… I-am spus lui Tenzing să mă asigure puternic şi am pornit să tai cu multă atenţie un şir de trepte în susul crestei. Privind când într-o parte, când într-alta şi sondând mereu cu pioletul în zăpadă, am încercat să descopăr o eventuală cornişă, dar zăpada părea solidă şi bine fixată. I-am făcut semn lui Tenzing să vină după mine. Încă vreo câteva lovituri de piolet, câţiva paşi foarte obositori şi ne aflăm amândoi pe vârful Everestului56 [56].
56 Pe baza măsurătorilor geodezice din 1832 s-a stabilit că vârful Everest este cel mai înalt punct al globului pământesc, măsurând 29002 picioare, întrucât în lucrare altitudinile au fost date în metri înălţimea vârfului a fost indicată, după cele mai recente atlase, la 8845 m. Diferenţa care ar reieşi faţă de original se datorează
transformării picioarelor în metri.
122
SFÂRŞITUL AVENTURII
Era ora 11,30. Încercam un simţământ nebănuit de uşurare – lunga noastră încercare se terminase, iar vârful fusese atins mai înainte ca rezervele de oxigen să scadă la un nivel primejdios – uşurare că în sfârşit muntele fusese bun cu noi şi că în locul unei cornişe înfricoşătoare, inaccesibile, ne oferea un con rotund şi odihnitor. Şi sentimentul de uşurare se îmbina cu un vag simţământ de uimire că eu am putut fi cel norocos care să înfăptuiască dorinţa atâtor alpinişti curajoşi şi hotărâţi. La început mi-am revenit cu greu la realitate; ajunsesem cu adevărat pe vârf? Eram prea obosit şi prea conştient de lungul drum care ne aştepta la coborâre, înapoi la loc sigur, ca să mă pot bucura cu adevărat de victorie. Dar pe măsură ce izbânda mi se contura tot mai clar în minte, căldura domoală a bucuriei îmi năpădea toată fiinţa – o bucurie mai puţin zgomotoasă, dar mai puternică decât oricare alta pe care o simţisem vreodată mai înainte, pe un vârf de munte. Privirea mi s-a întors spre Tenzing. Sub masca lui de oxigen încadrată de ţurţurii care-i atârnau de barbă şi mustăţi, strălucea zâmbetul lui, radiind de fericire. I-am întins mâna şi ne-am felicitat în tăcere, dar pentru Tenzing şi pentru clipele trăite, strângerea mâinii însemna prea puţin şi cuprins de elan m-a prins cu toată căldura în braţe şi ne-am bătut pe umeri reciproc, în semn de fedicitare.
Nu aveam însă timp de pierdut! Mai întâi trebuia să iau câteva fotografii şi apoi să
coborâm în grabă. Am oprit oxigenul şi am lăsat jos aparatul. În aceeaşi clipă mi-au venit în minte urmările nefaste ale acestui gest de care fusesem avertizat, dar care, în clipa de faţă, nu-mi dădeau nici un motiv de temere. Am scos aparatul de fotografiat din buzunarul hainei de vânt şi cu un gest stângaci din cauza mănuşilor groase de pe mâini, l-am deschis.
Am ataşat parasolarul şi filtrul de ultraviolete şi apoi am coborât puţin pe creastă ca să
pot cuprinde tot vârful în câmpul aparatului. Tenzing aştepta cu multă răbdare şi când l-am anunţat că eram gata, a desfăcut steagurile înfăşurate în jurul pioletului şi, stând chiar pe vârf, le-a ridicat deasupra capului, îmbrăcat în voluminosul lui echipament şi cu steagurile fâlfâind furios în bătaia vântului, tabloul pe care-l oferea era într-adevăr impresionant. Eram sigur că fotografia avea să fie foarte reuşită dacă, bineînţeles, ieşea. Nu m-am obosit să-l rog pe Tenzing să-mi facă
şi mie o fotografie; pe cât ştiam, nu luase fotografii în viaţa lui, iar vârful Everestului nu prea era locul să-l învăţ această artă.
Am suit din nou pe vârf şi am început să iau fotografii documentare în toate direcţiile.
Vremea era încă extraordinar de frumoasă. Sus de tot, deasupra noastră, pluteau lungi fâşii de nori cirus prevestitori de vânt, iar dedesubt, cumulus pufoşi ascundeau vederii noastre fundul văilor. Dar în orice parte priveam, vedeam sub noi piscuri de gheaţă şi defileuri întunecate, ca o hartă în relief. Cea mai spectaculoasă privelişte era probabil cea dinspre răsărit unde uriaşii Makalu şi Kanchenjunga dominau orizontul, înmărmurindu-ne cu aspectul gigantic pe care-l dădeau munţilor Himalaya. Makalu mai cu seamă, cu crestele lui stâncoase care se înălţau drept în sus, oferea o privelişte deosebit de impresionantă numai la câteva mile de noi. De la înălţimea de pe care priveam, puteam vedea toate pantele de nord ale acestui masiv pe care am descoperit imediat un traseu spre vârf. Copleşit încă de emoţie, am mai fotografiat masivul încă o dată, pentru a-l putea cerceta în voie, după înapoiere, printre semenii mei. Spre nord decorul oferea un contrast desăvârşit: podişul Tibetului, arid şi înalt, întins pe sute de mile. Şi învăluit de nori albi de lână într-un peisaj de o frumuseţe gingaşă, iar spre vest, pe o întindere tot atât de cuprinzătoare, îngrămădirea sălbatică de piscuri, gheţari şi văi a Himalayei.
Şi în faţă, părea că se deschide chiar la picioarele noastre o altă privelişte, tot atât de impresionantă: celebra Şa-de-nord şi gheţarul Rongbuk-de-est, unde cu mulţi ani înainte fuseseră
123
săvârşite de expediţiile britanice pe Everest atâtea fapte eroice de curaj şi rezistenţă. Vedeam foarte bine o parte din creasta pe care fuseseră instalate taberele lor de mare înălţime, dar ultimii 300 m care se ridicau ca o bariera formidabilă, se ascundeau complet vederii noastre, deoarece pantele ei stâncoase coborau înspăimântător de abrupt de pe piramida de zăpadă a vârfului. Şi pe dată îmi veniră în minte acei oameni minunaţi care depăşiseră 8500 m fără echipament modern şi fără aparatele de oxigen atât de necesare. Fără să vreau, gândul meu fugi cu treizeci de ani în urmă la Mallory şi Irvine care îşi pierduseră viaţa pe Everest. Privii primprejur cu slaba speranţă
de a găsi o urmă cât de mică pe care ar fi lăsat-o dacă ar fi atins vârful, dar n-am găsit nimic şi în clipa aceea îmi pierise orice entuziasm parcă. Dar clipele treceau repede, iar noi nu apucasem să
ne odihnim cât de puţin. Ne-am făcut două scaune destul de comode în zăpadă şi ne-am odihnit mâncând cu poftă câte o prăjitură de mentă. Aparatul de fotografiat îmi atârna încă deschis pe piept şi vrând să-l închid şi să-l pun în buzunar constatai ca degetele îmi erau aproape înţepenite.
Am închis aparatul şi cutia lui de piele cu mişcări încete şi nesigure pentru ca deodată să-rni fulgere prin minte că tulburarea venea din lipsa de oxigen; trecuseră aproape 10 minute de când îmi scosesem aparatul. Am controlat la iuţeală cadranele buteliilor care arătau o presiune de 662
kg, deci aproximativ 350 litri de oxigen; mai aveam asigurată o rezistenţă de aproape două ore cu 3 litri pe minut. Nu era mult, dar trebuia să ne ajungă. Mi-am pus în grabă masca, dând drumul oxigenului şi pe loc m-am simţit mai bine. Tenzing desprinsese steagurile de pe piolet şi neavând de ce le lega, le vârî în zăpadă. Desigur că vântul nu avea să le lase acolo prea multă vreme. Ne-am ridicat apoi în picioare cu destulă greutate. Deşi foarte obosiţi ne simţeam cuprinşi de un fel de linişte şi de siguranţă, neîncercate până acum; încordarea şi neliniştea provocate de teama de a nu atinge vârful dispărură ca prin farmec. Dar cantitatea redusă de oxigen pe care o mai aveam nu ne mai lăsa nici un răgaz. Trebuia să ne reîntoarcem pe Vârful-de-sud cât mai iute posibil.
Mi-am luat pioletul, m-am asigurat dacă şi Tenzing era gata şi m-am uitat la ceas; era 11,45. Stătusem pe vârf doar cincisprezece minute. Începui să cobor cu destulă uşurinţă treptele săpate pe creastă şi după 12 m îmi amintii că mai aveam ceva de făcut, un lucru care, pentru moment, părea o prostie, dar care avea să stârnească interes acolo jos; mă aplecai şi luând un pumn de pietricele, le-am vârât în buzunar. Şi fiindcă nu mai aveam timp de pierdut, pornii de-a lungul crestei. Din fericire, toate treptele pe care le tăiasem erau intacte şi am coborât pe ele cu ajutorul colţarilor, repede şi cu toată siguranţa. Trebuia să ne grăbim şi, în ciuda oboselii, am forţat pasul. Partea de sus a treptei de stâncă care fusese atât de greu de urcat a fost parcursă întrun timp surprinzător de scurt. De acolo de sus puteam vedea cât de şubred era prinsă cornişa de stâncă, dar cu încrederea pe care ţi-o inspiră un loc cunoscut, m-am lăsat în despicătură, răsucindu-mă între peretele de stâncă şi cel de gheaţă, până jos. Tenzing mă urma îndeaproape.
Continuarăm coborârea pe creastă care acum era mult mai abrupta şi mai primejdioasă şi, din această cauză, mergeam asigurându-ne alternativ şi conducând cu rândul, înaintam neînchipuit de repede, dar cu multă grijă. Ne-am croit apoi drum, cu aceeaşi grijă, peste platforma de stâncă
şi am continuat apoi mai departe spre treptele care traversau ultimele pante abrupte. De aici zăream departe sub noi, în Circul-de-vest o pată întunecată pe zăpada imaculată, tabăra a IV-a, şi-mi închipuii explozia de bucurie pe care avea să o producă vestea purtată de noi. Şi înaintat de acest gând am pornit mai departe până la mica şa de la baza Vârfului-de-sud, urcând apoi treptele sigure pe care le cioplisem pe coasta lui de gheaţă, cu aproape patru ore mai înainte. M-am aşezat lângă buteliile de oxigen pe care le lăsasem acolo şi Tenzing veni lângă mine. Coborârea din vârf până aici durase doar o oră.
Am controlat încă o dată buteliile: mai aveam oxigen doar pentru o oră, dar cantitatea rămasă avea să ne ajungă până la rezerva de pe creastă. Tenzing îmi oferi din termosul lui o 124
băutură delicioasă făcută din apă, zahăr, cristale de lămâie şi marmeladă de zmeură din care dădui pe gât o duşcă bună. Lăsasem cu mult în urmă creasta de pe care venisem şi totuşi puteam distinge, desenate pe zăpadă, treptele coborâte. Mi-am scos din nou aparatul şi în ciuda frigului le-am fotografiat. Eram foarte bucuros că aparatul era în perfectă stare şi că puteam fotografia cu el vârful. Ştiam că acolo jos fotografiile luate de mine sunt aşteptate cu interes. Popasul nostru fu foarte scurt – doar câteva minute – şi iată-ne din nou gata să pornim în jos.
Ajunsesem la porţiunea care mi se păruse grea şi primejdioasă şi la urcare şi care mă
obsedase tot timpul. Mă temeam ca acum la coborâre, obosiţi şi mai puţin atenţi, să nu alunecăm sau să declanşăm avalanşe cu urmări dezastruoase. M-am gândit deci să presez zăpadă
înşelătoare în trepte sigure şi stabile, convins fiind că vieţile noastre depindeau de rezistenţa lor; şi probabil că aşa era.
Tenzing arăta puternic şi dârz ca întotdeauna; simţeam că mă pot bizui pe el ca într-o ancoră puternică. Am început deci să cobor cu grijă primele pante abrupte de zăpadă îngheţată.
Vântul era acum cu mult mai aprig, iar rafalele puternice ne făceau aproape să ne pierdem echilibrul. Am ajuns la prima serie de trepte care coborau pe creasta abruptă, de la capătul de sus al pantei celei mari. Sprijinindu-mă în pantă cu pioletul, am coborât cu mare grijă, treaptă cu treaptă. Deodată mă trezii că bolborosesc ceva. Ajunsesem la treptele tăiate de Tenzing care, mult prea distanţate, nu mai prezentau siguranţă ca la urcuş. Şi ca să nu-mi pun viaţa în primejdie hotărâi, fără pic de plăcere să sap altele. Ca să tai trepte în josul unei pante abrupte, încărcat cu bagaje care te încurcă în mişcări şi, mai cu seamă, pe un vânt cu rafale, e un lucru destul de greu şi obositor. Răsuflai uşurat când ajunserăm din nou la treptele tăiate de mine pe care am coborât foarte repede. De aici creasta se schimba într-o pantă mare pe care trebuia să străbatem 100 de metri de zăpadă abruptă şi primejdioasă. Ca să ajungem la pantă trebuia să traversăm nişte stânci abrupte. Tenzing mă asigură cu multă grijă şi începurăm traversarea lor, făcând uz de fiecare priză, oricât de slabă, pe care o puteam găsi. Mi-am croit drum, centimetru cu centimetru, perfect conştient de golurile uriaşe care se deschideau sub mine şi de oboseala de care eram cuprins. Am trecut de pe stânci pe panta de zăpadă, făcând acest traverseu plin de riscuri şi apoi cu un pas mare, m-am lăsat, cu destulă neplăcere, în jos, să fiu prins în zăpada de pe pantă. Priveam sub mine şi-mi veneau în minte temerile pe care le avusesem la prima trecere. Panta se lăsa în jos înspăimântător de abruptă, iar urmele noastre adânci rămase de la urcuş arătau extrem de îndrăzneţe. La peste 3000 m sub noi se afla gheţarul Kangshung, presărat cu avalanşe, care aştepta parcă rece şi indiferent, să primească o nouă cornişă prăbuşită sau vreun căţărător neatent. Mi-am alungat din minte aceste gânduri negre şi, ca să-l pot asigura temeinic pe Tenzing la trecerea peste înălţimea stâncoasă, am construit din zăpadă presată o mică platformă. Poziţia în care mă aflam era departe de a fi perfectă, dar mi-am petrecut coarda peste umăr şi i-am făcut semn lui Tenzing să treacă. El se mişca încet pe traverseu şi-şi croia cu greutate drumul către mine şi atunci îmi dădui seama, înspăimântat, cât de obosit era – cât de obosiţi eram amândoi!
Trecu o veşnicie până să ajungă la mine.
Simţind un gol în stomac de frică, am pornit în jos pe pantă, întărind cu bocancul în trepte zăpada afânată care avea să mă susţină. De fiecare dată, când îmi schimbam greutatea corpului pe o altă treaptă, mă treceau fiori de groază, aşteptând să văd dacă mă vă ţine. Mergeam foarte încet, căci nu ne puteam permite să ne grăbim. Privii înapoi spre Tenzing. Aspru şi tăcut cobora treptele cu mare grijă. Se vedea că era obosit, dar avea încă putere şi era sigur de el.
Continuam să întăresc treptele şi să mă las în jos pe ele. Pierdurăm noţiunea timpului, iar panta cea mare deveni pentru noi un coşmar fără de sfârşit. Şi dintr-o dată, fără să-mi dau seama m-am trezit aproape de baza ei. Cu un oftat de uşurare am pornit să traversez cu grijă spre dreapta, 125
înotând cu forţe reînnoite prin zăpada adâncă. Păşeam din nou pe creastă şi puteam să-mi înfig pioletul, adânc, în zăpada întărită. Am filat apoi coarda, în timp ce Tenzing se apropia de mine.
Ne-am privit lung însă nu ne-am vorbit; dar feţele noastre tăcute exprimau clar sentimentul de uşurare fără margini pe care-l încercam.
