106
Totuşi nu ne serveau la nimic, deoarece eram bine aprovizionaţi pentru asaltul nostru, aşa că
lăsarăm aparatul să zacă mai departe în mormântul lui de gheaţă.
Am continuat urcuşul istovitor, aplecându-ne mult înainte ca să ne cumpănim poverile şi cu un efort conştient de voinţă la fiecare pas. La o mică distanţă înaintea noastră, tăind coasta de-a curmezişul, se afla o crevasă imensă a cărei buză inferioară era ca o platformă pe care ne puteam odihni în voie. Era primul popas pe care-l făceam de când părăsisem tabăra. Am închis aparatele de oxigen şi ne-am scos măştile stând jos şi respirând în linişte – îndelung şi adânc –
aerul rece şi proaspăt. Ochii mei se plimbară pe masivul uriaş al lui Lhotse, de partea cealaltă a Şeii-de-sud, confirmând în sinea mea părerea pe care mi-o făcusem despre acest masiv, al patrulea din lume ca înălţime, ca un adversar într-adevăr formidabil. Privii în sus. Celălalt grup urcase până acum două treimi din drumul de pe culoar şi puteam distinge, cu mare greutate de la distanţa la care mă aflam, pioletul care se legăna ritmic în mâinile lui George Lowe. Era clar că
dăduse peste o porţiune extrem de anevoioasa care necesita tăierea unui şir lung de trepte deşi cei care urcaseră înaintea lor pe culoar, găsiseră zăpada destul de bună. Ne urnirăm cu greu pentru a relua urcuşul. Deasupra crevasei, pe cei aproape 100 m care ne mai despărţeau de partea de jos a culoarului, panta de gheaţă devenea din ce în ce mai abruptă. Am traversat crevasa, fără prea mare greutate, pe un podeţ solid de gheaţă şi am început să ne luptăm cu panta de-abia desluşind pe gheaţa dură urmele lăsate de colţarii primului grup.
Deoarece unghiul pantei se mărea necontenit, era imposibil să o urcăm pieptiş cu poverile noastre grele. Pornirăm deci în zigzag ca să uşurăm sforţările picioarelor şi ale plămânilor, chinuiţi de greutatea din spate. Şi cu toate astea câştigăm înălţime destul de repede.
Deodată panta îşi schimbă cu totul înfăţişarea. Locul gheţii era luat acum de zăpadă şi speram că
vom putea urca mai uşor. Însă zăpada, tasată de vânt, era atât de dură la suprafaţă încât urcuşul nostru nu s-a uşurat mai de loc. Unghiul se marea tot mai mult şi tocmai când mă pregăteam să
cioplesc nişte trepte ca să nu ne mai chinuim gleznele, descoperii un şir întreg făcut de George Lowe. Am respirat uşurat şi am pornit mai departe înfingând bine colţarii în ele. Din punct de vedere tehnic, urcuşul era abrupt dar nu deosebit de greu. Totuşi, din cauza poverilor apăsătoare din spate, izbuteam cu greu să ne menţinem echilibrul pe treptele destul de înguste. Nu m-am putut stăpâni să nu privesc în jos de-a lungul pantei abrupte de sub noi fără să-mi închipui urmările unui pas greşit. „Ei! Nu cred că aş muri neapărat dar nici nu m-aş simţi prea bine când aş ajunge jos”, mi-am zis în sinea mea. Izgonindu-mi astfel de gânduri din minte, mi-am concentrat şi mai mult atenţia asupra traseului. Şirul de trepte pe care le urcam încet şi cu pas hotărât ducea în zâg-zaguri mari până la capătul de jos al culoarului. La fiecare treizeci sau patruzeci de paşi ne opream să ne odihnim, îndoind un genunchi pe care ne sprijineam pieptul ca să dăm prilej spatelui şi plămânului să-şi revină puţin. Timpul îşi pierduse parcă din însemnătate şi deşi ştiam că reuşisem să câştigăm mult în înălţime, nu-mi puteam da seama de cât timp urcam. Mergeam fără oprire dar panta părea că nu se mai sfârşeşte.
O nouă primejdie ne aţinu deodată atenţia. De sus, de deasupra noastră, un uruit prevestitor de rele se apropia, din ce în ce mai puternic de noi. Instinctiv ne-am ascuns capetele între umeri. În clipa următoare eram potopiţi şi izbiţi cu putere de un torent de ţăndări de gheaţă
şi zăpadă care venea peste noi, cu multă repeziciune. Din fericire bucăţile cele mari nu ne-au nimerit. Privii în sus şi văzui că ajunsesem la capătul de jos al marelui culoar, pe când sus, mult deasupra noastră, George Lowe tăia un alt şir lung de trepte. Bucăţile de gheaţă tăiate de pioletul său, ajungeau la noi cu o viteză foarte mare, devenind uneori chiar primejdioase. Coborârăm repede înapoi pe treptele pe care ne retrăsesem ca să ieşim în afara pericolului. Ar fi fost primejdios să intrăm în culoar înainte ca cei de sus să fi ieşit din el. Dar pe panta abruptă pe care 107
ne găseam, nu era nici un loc potrivit pentru a ne odihni, aşa că ne-am cioplit două mici platforme în zăpada întărită şi ne-am instalat pe ele, cum am putut mai bine, înfigând cozile pio-leţilor adânc în pantă, ca asigurare. M-am uitat la ceas şi am constatat cu uimire că mergeam numai de o oră şi douăzeci de minute. Am oprit oxigenul păstrându-l pentru urcuşul greu care ne aştepta şi am verificat cele două aparate să mă asigur dacă funcţionau normal. Totul era în regulă. Celălalt grup se lupta acum să iasă din culoar, căţărându-se pe stâncile din dreapta pentru a înainta mai departe spre creasta de sud-est.
De îndată ce grupul de sus a ieşit din culoar, Tenzing şi cu mine ne-am ridicat în picioare destinzându-ne muşchii înţepeniţi Am dat din nou drumul oxigenului şi am pornit încet, călcând apăsat în sus pe trepte. Culoarul era un loc impresionant, înconjurat de turnuri stâncoase verticale, înălţate de ambele părţi iar zăpadă întărită şi tasată cerea o permanentă grijă şi atenţie din partea noastră. Sub noi se lăsa o pantă continuă de peste 300 m care ducea pe Şaua-de-sud unde se vedeau corturile noastre mici, zbătându-se în vânt. Pe când urcam, am recunoscut uşor, după forma şi distanţa dintre trepte, porţiunile unde Gregory şi chiar Ang Nyima, îl înlocuiseră
pe George Lowe la tăierea scării. George era un maestru al pioletului şi când terminam de mers pe treptele cioplite de el era ca şi cum am fi părăsit drumul principal intrând într-unul lăturalnic, puţin accidentat – pe care se înaintează destul de bine, dar nu cu aceeaşi viteză.
Am urcat repede lungul şir de trepte în zig-zag, care ducea până la stâncile de la capătul de sus al culoarului şi apoi, urmând traseul lui George, ne-am căţărat spre dreapta pe o cornişă
lesne de urcat pentru ca apoi să mergem de-a lungul ei, până ce am dat de un teren presărat cu bolovani. Ne-am căţărat peste aceştia şi ne-am oprit la poalele altui povârniş abrupt pe care era tăiat un nou şir lung de trepte. Ajunşi pe creasta povârnişului, zărirăm primul grup la numai vreo 15 m înaintea noastră odihnindu-se pe nişte stânci de pe creasta de sud-est.
Drept în faţă se zărea una din priveliştile cele mai singuratice pe care le-am văzut vreodată. Sus, pe o limbă mică de zăpadă, spânzurau rămăşiţele zdrenţuite ale unui cort. O
frântură a cadrului metalic şi corzile de ancorare mai rezistau încă. În schimb pânza fusese smulsă şi sfâşiată aproape în întregime de vânturile unui întreg an, pe Everest. Totul era înţepenit în gheaţă; doar câteva zdrenţe mai fluturau încă trist în suflarea vântului. M-am întors către Tenzing arătându-i cortul. El îmi zâmbi strângându-şi umerii înfiorat. Cum ar fi putut uita el noaptea petrecută acolo cu ghidul elveţian Raymond Lambert, fără băutură, fără merinde, neavând nici măcar saci de dormit. Am continuat drumul până la creastă şi acolo sus am închis aparatele de oxigen, am lepădat poverile şi ne-am aşezat alături de tovarăşii noştri.
Eram la o înălţime de aproximativ 8230 m. Bucuros că scăpasem de greutăţile din spate m-am târât cu George peste pietrele din jur, luând emoţionaţi fotografii şi schimbând entuziasmaţi impresii asupra minunatelor privelişti care ni se ofereau în toate direcţiile: piscuri măreţe, creste de gheaţă spectaculoase cum numai în Himalaya poţi găsi, văi adânci şi gheţari uriaşi, iar în fund, în depărtări, dealuri cafenii şi rotunde. Parcă eram doi începători la prima noastră ascensiune. Chiar şi simplul fapt de a privi de sus gheţarul Kangshung, pe care atât George cât şi eu doream din totdeauna să-l urcăm, ne producea nespusă emoţie. Ceea ce ne încuraja foarte mult era şi forma bună în care ne aflam. Rapoartele celorlalte expediţii indicau că
la peste 8200 m fie că foloseşti sau nu oxigen, te simţi apatic şi moleşit, cu forţe slabe sau inexistente. Însuşi John Hunt şi Da Namgyal care cu câteva zile mai înainte urcaseră cu ajutorul oxigenului, se simţeau, când au ajuns aici, la capătul puterii lor. Faptul că eram în stare să ne plimbam în voie la această înălţime chiar şi fără oxigen făcea să ne simţim puternici îşi plini de încredere că vom instala tabăra a IX-a foarte sus, aproape de vârf. Toţi păream să ne fi aclimatizat perfect la această altitudine.
108
Am controlat din nou aparatele de oxigen – George Lowe consumase una din butelii pe care am scos-o din aparat, înlocuind-o cu una din rezervele pe care le transporta cu el – şi apoi am pornit la drum. La vreo 45 m deasupra se afla primul nostru obiectiv – materialele pe care John Hunt ni le transportase cu câteva zile mai înainte. Creasta din faţă se înălţa destul de abrupt, dar nu era greu de urcat, căci aveam nenumărate prize atât pentru mâini cât şi pentru picioare. Cu toate acestea ne-am căţărat cu foarte multă grijă, întreaga creastă era acoperită cu un strat subţire de zăpadă şi adeseori trebuia să o scormonim pentru a găsi prize sigure. Era o ascensiune în care abisurile himerice de sub noi ne obligau mai mult decât greutăţile tehnice să fim cu ochii în patru. Ştiam că acest gen de creastă era cu mult mai periculos la coborâre decât la urcare; experienţa lui Evans şi Bourdillon ne-o dovedise. Cu ochii aţintiţi pe pantă, cu spatele îndoit sub povară, ne sileam să urcăm mai departe, îmbărbătaţi de mulţumirea deplină pe care ne-o dădea puterea de a ne aclimatiza cu altitudinea. Nu după mult timp am descoperit şi movila de materiale aduse de ceilalţi: o grămadă impresionantă de butelii de oxigen, un cort, alimente, combustibil şi tot ce ne era absolut necesar pentru instalarea unei tabere de mare înălţime. Ne-am aşezat jos pe creastă privind la toate aceste obiecte, socotind ce să facem cu ele. Dacă le luam cu noi povara care ne-ar fi revenit fiecăruia ar fi depăşit limita normală care ar fi fost posibilă la această altitudine chiar dacă foloseam oxigen. Vor putea oare umerii noştri să reziste la un asemenea efort? Dar nu numai aceasta era singura noastră problemă. Mai era şi dificultatea legării tuturor acestor lucruri de sacii noştri şi aşa supraîncărcaţi. Două obiecte ne încurcau în mod deosebit: un cort Meade de vreo 6 kg şi jumătate şi o butelie mare de oxigen de 9 kg.
Discutam cu George situaţia îngroziţi. Era clar că din cauza mărimii deosebite a obiectelor unul din noi trebuia să transporte mai mult ca ceilalţi. Până la urmă m-am hotărât: „Ascultă George, iau eu cortul dacă tu vei asigura deschiderea drumului în sus pe creastă”. George socoti imediat că ar fi trebuit să duc în felul acesta peste 27 kg şi ca urmare n-aş mai fi bun la nimic a doua zi dacă aş fi urcat creasta cu atâta greutate. Dar până la urmă se convinse şi el că altceva nu puteam face. Am legat în spatele lui Gregory butelia neagră de oxigen, după ce i-am luat, mai întâi toate alimentele şi primusul, George şi-a legat o a treia butelie de oxigen de aparatul său şi surplusul de bagaje care rămăsese de la Gregory, iar Tenzing mai luă şi el încă o butelie de oxigen. Fiecare căra acum cam 22-23 kg. Şi fiindcă Ang Nyima nu mergea atât de bine ca noi ceilalţi, i-am lăsat numai cele 18 kg şi jumătate de la început.
M-am lăsat pe un genunchi, mi-am petrecut curelele sacului pe umeri şi apoi, încet, îmi luai povara în spate. Icnind din cauza sforţării, m-am ridicat clătinându-mă uşor pe picioare.
Aveam senzaţia că greutatea mă afundă în pământ. Mai dusesem eu de atâtea ori în Noua Zeelandă 28 kg şi chiar mai mult şi nu o făcusem de plăcere, ci de nevoie, dar să duci în spate o asemenea povară la 8351 m era cu totul altceva. Ca să mă verific am încercat să fac câţiva paşi fără oxigen şi, deşi mişcăm picioarele foarte greu şi încet, constatai cu mulţumire că puteam totuşi să merg. Mi-am pus masca de oxigen şi i-am strigat lui George: „Merge, George! Mă simt bine! Tu deschide drumul şi eu merg în urma ta”. George zâmbi şi îmi făcu vesel semn cu mâna.
Apoi, gârbovit de povara lui uriaşă porni în frunte, în sus pe creastă. Fără îndoială, încetinisem mult pasul. Fiecare treaptă devenise o problemă – o muncă serioasă care necesita un efort maxim. Ochii noştri cercetau fără întrerupere terenul înainte ca să descoperim locul următor pe care am putea să punem piciorul. În locul paşilor noştri uriaşi, mergeam acum cu paşi de pitici şi orice treaptă mai înaltă de 15 cm era prea mare pentru picioarele şi plămânii noştri supuşi unui asemenea efort. Cu toate acestea câştigăm mereu înălţime şi urcam cu şi mai mare prudenţă, dacă
se poate spune aşa ceva, ştiind că forţele noastre erau extrem de reduse.
Creasta se sfârşi în faţa unui perete nu prea înalt, dar vertical, pe care l-am escaladat 109
foarte încet şi cu multă greutate. Gregory făcea impresia că a ajuns la capătul puterilor şi gemea într-una din cauza eforturilor pe care trebuia să le facă. Pe Ang Nyima am fost nevoiţi să-l tragem în sus cu coarda. Ne-am oprit pentru o clipă deasupra peretelui ca să ne odihnim şi apoi George porni din nou înainte. În ziua aceea George fu grozav. Versantul lui Lhotse însemnase pentru el o serie de înfrângeri, înaintare de melc şi o luptă înverşunată pentru aclimatizare. Dar acum era într-o formă minunată şi stăpânea cu uşurinţă problemele tehnice ale crestei. După
câtva timp aceasta se lăţi transformându-se într-o pantă abruptă acoperită cu zăpadă stabilă şi dură, în care pioletul lui George începu să cioplească din nou. Ne simţeam însă din ce în ce mai sfârşiţi, iar ochii noştri căutau cu desperare o platformă cât de mică, orice loc unde să putem instala un cort. Şi întotdeauna descopeream la vreo 15 m deasupra noastră un asemenea loc, dar când ajungeam la el se dovedea imposibil de utilizat. Câştigăm mereu înălţime, iar Lhotse rămânea în urma noastră tot mai jos. Gregory făcea faţă urcuşului de minune, întotdeauna fusese un omuleţ dârz, cu mare putere de aclimatizare, dar până atunci niciodată nu-l considerasem în stare să poarte poveri prea mari şi iată-l acum ducând aproape 23 kg la peste 8570 m. Se vedea însă clar că era la capătul puterilor sale.
Înaintea noastră creasta părea că se netezeşte într-un anumit loc. Adunându-ne puţinele resurse de energie pe care le mai aveam, urcarăm plini de speranţă într-acolo. George fu primul care ajunse la faţa locului, dar gestul lui furios ne indică o totală dezamăgire. Locul era mult prea abrupt ca să putem instala un cort. Ne-am strâns toţi laolaltă, cât de aproape ne-a permis înclinaţia pantei şi am discutat ce să facem. Pe următorii 60 m drumul devenea foarte abrupt şi se termina cu un perete vertical şi mare, acoperit de o calotă de zăpadă. Ca să mergem în sus pe perete era mult prea greu; trebuia deci să-l înconjurăm prin stânga. Nu puteam să văd nici un loc de tabără între noi şi calota de zăpada şi ne îndoiam că mai aveam destule forţe să ajungem până
la ea. Dar în nici un caz nu putea fi vorba să ne întoarcem. Trebuia să continuăm urcuşul cu orice preţ.
Îndemnat de o slabă speranţă, l-am întrebat pe Tenzing dacă îşi amintea drumul parcurs cu un an mai înainte. Spre mirarea noastră ne-a spus că, după părerea lui, exista un loc de tabără
numai la vreo 15 m deasupra noastră, dar mult spre stânga. Lambert şi el îl remarcaseră ca un loc potrivit pentru aşa ceva şi credea că mai era în stare să-l găsească. M-am dat la o parte lăsându-l pe Tenzing să treacă înainte şi să ne conducă spre stânga. El porni peste o pantă foarte abrupta de zăpadă care cobora neîntrerupt pe o distanţă de câteva mii de metri până în Circul-de-vest.
Zăpada era ca o pulbere adâncă şi afânată şi nu ne oferea nici o posibilitate de ancorare sigură şi din această cauză povârnişul era cât se poate de primejdios şi înfricoşător. Tenzing înota de-a curmezişul pantei, aplecându-şi greutatea corpului înainte pentru a-şi croi drum prin zăpada care-i ajungea până la şold, iar noi îl urmăm, nu prea entuziasmaţi, dar plini de speranţă. Am ocolit un meterez stâncos şi am mers în susul unei râpe mici, dar foarte abrupte, de pe care pulberea de zăpadă porni la un moment dat, şuierând, într-o mică avalanşă. Un strigăt şi braţul întins al lui Tenzing ne arătă că ajunsesem la locul său de tabără. Plini de avânt, ne-am urcat până la el pentru ca în clipa următoare să ni se spulbere orice speranţă. Locul era o şa mică de zăpadă, ce-i drept cam plană, unde însă de-abia dacă era loc pentru doi oameni să stea alăturea, darămite să
instalezi şi un cort.
Am cercetat din nou cu privirea faţa uriaşă de deasupra noastră. Deodată George scoase un strigăt şi arătă în sus. Cam la vreo 15 m deasupra noastră, pe pantă, se zărea parcă o platformă
ceva mai promiţătoare. Am urcat încet într-acolo, destul de neîncrezători ca să mai putem fi optimişti. Dar pe când ne apropiam, curajul îmi reveni. Locul nu era nicidecum plan, dar destul de întins şi suficient de bine adăpostit ca să-l putem folosi într-o oarecare măsură. În orice caz 110
ajunsesem la capătul puterilor noastre şi trebuia să ne mulţumim cu ce găseam. Am privit la ceas: era ora 2,30 după amiază; deci destul de târziu. Ştiam că şi ceilalţi aveau de făcut un drum lung până la Şaua-de-sud. „E bun!”, le strigai eu iar ceilalţi mă aprobară cu bucurie. Cam până aici spuse Tenzing că ajunsese cu un an mai înainte împreună cu Lambert. Am oprit oxigenul, ne-am dat jos sacii din spate şi am început să scoatem din ei echipamentul pentru tabără. Folosisem deja mai mult oxigen decât plănuisem la început şi din această cauză grupul care urma să coboare hotărî să oprească pentru ei o mai nimica toată. Dar oricine putea să-şi dea seama că toţi trei erau atât de obosiţi, încât fără oxigen îşi puteau pierde chiar viaţa pe pante în jos. Gregory mai avea ceva oxigen în butelia sa, dar Ang Nyima şi George nu mai aveau aproape de loc. Scotocii printre provizii şi descoperii două butelii pe jumătate pline şi, cu toate protestele lui George, i le-am dat cu sila. În clipa când erau gata de plecare, Ang Nyima ceru să-i acordăm o favoare şi anume să-i permitem să rămână peste noapte cu noi ca să ne ajute a doua zi la coborâre. Dovada aceasta de credinţă şi de dăruire din partea unui om care, coborând de acolo avea să întâmpine cu siguranţă greutăţi mari, dacă nu chiar fatale, mă înduioşa profund şi mi se păru că întruchipează
