Traverseurile lungi şi line ne ajutau să câştigăm uşor înălţime. Ne apropiam de primele blocuri mari îngheţate de pe faţa lui Lhotse şi încet ne croiam drum spre ele cu eforturi egale. Am trecut cu grijă o crevasă cu înfăţişare primejdioasă, am urcat pe o movilă de zăpadă nu prea înaltă dar foarte abruptă şi, în sfârşit, am ajuns pe o mică terasă la poalele blocurilor de gheaţă. Ne-am lăsat jos poverile, am întrerupt oxigenul şi, scoţându-ne măştile, am simţit mângâierea aerului proaspăt şi răcoros pe feţele noastre înfierbântate. Natura înconjurătoare ne desfăta din nou privirea. Stăteam jos pe zăpadă, respirând rar şi profund şi bucurându-ne de minunatul decor pe care îl formau gheţarul, creasta şi piscul dinaintea noastră.
Ne aştepta o muncă grea şi anevoioasă. Ne-am legat colţarii de bocanci, am controlat coarda în care eram legaţi şi ne-am pus din nou aparatele de oxigen. Am pornit apoi în sus pe prima pantă cu adevărat abruptă. În gheaţa verde şi dură a abruptului fusese cioplit un şir de trepte pe care urcam încet, bucuroşi că puteam folosi ca balustradă o coardă lungă şi fixă.
Preocupaţi tot mai mult de abisul profund care se deschidea sub noi, ne-am strecurat de-a lungul unei cornişe înguste de gheaţă deasupra unui perete vertical. Mai sus, se întindea o râpă abruptă
şi îngustă. Niciodată nu-mi plăcuse această râpă, deoarece la capătul ei inferior se afla o crevasă
mare, traversată de un pod de zăpadă care arăta cât se poate de nesigur – un pod care la fiecare traversare se lăsa tot mai mult în jos, spre adâncurile întunecate. Şi ca să completeze tabloul sumbru, râpa era dominată de un turn de gheaţă nestabil şi ameninţător care-ţi lăsa impresia înspăimântătoare că se putea nărui în bucăţi în fiece clipă, măturând totul în calea sa. Nu aveam cum să-l ocolim fiindcă numai pe acolo puteam merge mai departe în sus. Am trecut cu multă
grijă podul de zăpadă şi, urmărit de gânduri negre l-am simţit în închipuire cedând uşor sub mine. Mânat de frică pornii în goană în susul râpei urmărind cu privirea plină de teamă, gheaţa ameninţătoare de deasupra, până ce coarda se întinse brusc iar sărmanul Tenzing fu aproape trântit jos. „Hai, Tenzing, hai!” i-am strigat eu. Eram în afară de orice pericol şi m-am oprit să
mă odihnesc pe o platformă solidă de zăpadă în timp ce Tenzing se grăbea să mă ajungă.
În faţa noastră atârna o coardă lungă în josul unei pante de gheaţă foarte abrupte. Urma fără îndoială porţiunea cea mai grea de pe Lhotse. Deasupra noastră se ridica un povârniş cam de vreo 120 m de gheaţă verde şi dură. M-am apropiat de baza lui, am apucat strâns de coardă şi am smucit-o cu putere ca să mă conving dacă era bine fixată. Asigurat în acest fel, examinai cu atenţie traseul de pe povârnişul de gheaţă. Un drum şubred de vreo 6 m, aproape vertical, ducea în susul unei stânci de gheaţă. Am scormonit ca o cloşcă peretele cu pioletul, încercând să zgârii câteva trepte în gheaţa sfărâmicioasă, dar m-am resemnat repede în faţa imposibilului. Am apucat strâns coarda care atârna şi m-am căţărat cu îndârjire cu ajutorul colţarilor, până sus.
Tenzing mă urmă cu hotărâre; am pornit apoi mai departe. Cu o încordare instinctivă a muşchilor şi a nervilor am traversat în pantă abruptă povârnişul de gheaţă. Aşezam piciorul cu mare grijă pe fiecare treaptă, ţinându-mă de coarda fixă din ce în ce mai strâns pe măsură ce drumul devenea tot mai periculos. Departe, jos, chiar sub noi, părea că se zăreşte tabăra a V-a. Privii înapoi.
Tenzing urca hotărât în urma mea, cu capul plecat şi cu umerii îndoiţi, călcând apăsat din treaptă
în treaptă. Panta se întindea mereu şi părea că nu se mai sfârşeşte! Deodată zării tabăra a VI-a: o 54 Celebrul alpinist care a murit în expediţia din 1924 pe Everest, foarte aproape de vârf.
92
platformă foarte mică sub un perete de gheaţă. Cu un sentiment de uşurare, mă căţărai până la ea.
Zece zile mai înainte tabăra a VI-a fusese principala bază de operaţii pe Lhotse, dar acum îi rămăsese numai numele. Câteva obiecte disparate de echipament, câteva corzi şi câteva cutii goale de conserve rămăseseră singura mărturie a unui loc de etapă, puţin confortabil, dar foarte folositor. Ne-am aşezat pe platformă legănându-ne picioarele deasupra pantei care se deschidea sub noi. Era înspăimântător de abruptă! Apucai o butelie de oxigen goală care se afla lângă mine şi o aruncai peste margine. Butelia începu să alunece pe gheaţă în jos cu o viteză
ameţitoare care creştea necontenit. Deodată o văzui zburând prin aer deasupra unei mari prăpăstii şi plutind graţios în gol un timp destul de lung; ricoşând apoi violent de un turn de gheaţă, se pierdu în adâncimile unei crevase. Îngrozit şi cu un gol în stomac de emoţie, mă trăsei puţin mai îndărăt pe platformă. Nu era tocmai locul nimerit să cazi!
Am pornit înainte şerpuind printre crevase şi urcând câteva pante de gheaţă abrupte, dar scurte. Am câştigat serios înălţime făcând o lungă traversare spre stânga, care ne duse la poalele unui lung şir de blocuri de gheaţă sfărâmicioasă. Ne-am strecurat de-a lungul bazei acestora umblând în patru labe peste grohotişul lor, căţărându-ne apoi vertical pe o pantă lungă şi abruptă
pentru a ajunge pe o mică platformă de zăpada – primul loc neted întâlnit de la tabăra a VI-a în sus. Cei rămaşi în urmă din grupul dinaintea noastră erau acum doar la o mica depărtare de noi, mergând încet şi muncindu-se din greu să urce panta. Lowe şi Gregory dispăruseră dincolo de turnul de gheaţă care ascundea tabăra a VII-a. Asemenea unui accelerat care prinde din urmă un tren de marfă, i-am ajuns şi noi pe şerpaşi, care erau totuşi în stare să ajungă până la tabără şi fără
ajutorul nostru.
Am pornit apoi să urcăm şi ultimele sute de metri; o înaintare atentă de-a lungul unei creste înguste de gheaţa cu o crevasă adâncă pe stânga, o căţărare înceată şi precaută pe o panta abruptă de gheaţă şi iată-ne în sfârşit ajunşi la baza ultimelor pante. Urcaseră 900 m şi eram puţin obosiţi. Cu sentimentul de mulţumire pe care îl ai când ţi-ai terminat o misiune grea, am urcat încet şi ultimul şir de trepte şi ne-am căţărat pe faţa unui turn de gheaţă, ieşind drept sub corturile taberei a VII-a. M-am uitat la ceas – era numai 12,30. Parcursesem traseul în 3 ore şi un sfert, cel mai scurt timp realizat până atunci. Cuprins de o mulţumire pe care nu izbuteam să o ascund, m-am îndreptat cu paşi mari spre corturi, salutând cu veselie pe Lowe şi Gregory.
În după-amiaza acelei zile am avut cea mai frumoasă vreme din ultimele şase săptămâni.
Un soare călduros scălda corturile în lumina lui şi nu se simţea nici cea mai mică adiere de vânt.
Ne dădeam seama că vremea promitea să se schimbe radical în bine şi că vom avea parte de cele câteva zile frumoase, absolut necesare pentru a ataca vârful cu oarecare şanse de reuşita. Ne învârteam în jurul corturilor plini de neastâmpăr, bucurându-ne de priveliştea din jur şi luând nenumărate fotografii. În acelaşi timp am pregătit totul pentru a doua zi: poverile pentru şerpaşi şi aparatele de oxigen la care am ataşat butelii complet pline. Opt şerpaşi aveau să înnopteze cu noi la tabăra a VII-a. Trei dintre ei erau oameni unul şi unul, cu performanţe bune, ţinuţi ca rezervă pentru transportul poverilor la tabăra pe care plănuiam să o instalăm la 8534 m. Ceilalţi cinci formau o echipă excelentă care duseseră poveri pe Şaua-de-sud şi care acum se oferiră
voluntari pentru a doua oară.
Când soarele dispăru după un pisc îndepărtat, se lăsă un ger năprasnic. Ne vârâsem însă
din timp în comozii noştri saci de dormit, sorbind supă fierbinte şi ronţăind biscuiţi. Culcaţi în sacii noştri călduroşi şi înconjuraţi de tovarăşi veseli nici nu ne dădeam seama că ne aflam la 7513 m. Părea că aici viaţa nu e chiar atât de rea.
Ca să ne asigurăm un somn bun şi odihnitor, am folosit peste noapte oxigenul pentru dormit. Respiram o cantitate redusă, dar din cauza inactivităţii corpului în timpul nopţii, efectul 93
era considerabil. Am făcut legătura cu oxigenul şi ne-am pregătit de somn. În curând respiraţia profundă şi ritmică a lui Tenzing îmi spunea ca dormea adânc şi, după ce mi-am revizuit în gând planul pentru a doua zi, m-am culcat şi eu.
M-am trezit îngheţat şi indispus. Oxigenul mi se terminase şi întreaga tabără era îngheţată şi inertă. M-am uitat la ceas; era foarte devreme, dar ştiam că pregătirea micului dejun şi a plecării necesitau un timp îndelungat. L-am sculat deci pe Tenzing şi strigând apoi spre celelalte corturi, i-am trezit pe şerpaşi ca să aprindă primusele. E lesne de înţeles că nu răspunse nimeni dar când începu şi Tenzing să strige, făcurăm un duo care ar fi sculat şi morţii, aşa că
reuşirăm în cele din urmă să obţinem câteva ecouri slabe la apelurile noastre desperate. Curând am auzit familiarul clinchet produs de aprinderea primusului. La această altitudine orice treabă
necesită însă mult timp, deoarece din cauza lipsei de oxigen, nu mai există acea coordonare promptă dintre creier şi corp, acestea acţionând mai greu. A trebuit mai bine de o oră şi jumătate până ni s-a adus o cană de ceai călduţ, pe care am băut-o ronţăind câţiva biscuiţi. Dormisem destul de bine datorită oxigenului, dar ne-a trebuit un efort mintal colosal ca să ieşim din sacii calzi şi să ne tragem bocancii.
Tenzing fu primul care se târî afară din cort. Ieşii şi eu îndată după el. Prinsesem încă o dimineaţă minunată la tabăra a VII-a, deşi sus pe Everest se ridicau nori de zăpadă spulberată de vânt de pe creastă. Nu părea să aibă însă urmări rele. Lowe şi Gregory au ieşit şi ei afară
discutând apoi împreună, plini de optimism, şansele pe care le-am fi putut avea. În acest timp, Tenzing zorea şerpaşii să se pregătească de plecare. S-au scos poverile din cort şi noi i-am legat într-o coardă pe cei trei şerpaşi „de mare înălţime” şi în alta pe ceilalţi cinci care mergeau numai până la Şaua-de-sud.
Lowe şi Gregory formară o coardă iar Tenzing şi cu mine, alta.
O privire fugară asupra a tot ce ne trebuia şi am părăsit tabăra. Începutul a fost destul de greu şi nu prea încurajator. Drumul începea cu o crevasă peste care se afla o punte de zăpadă
greu de trecut şi destul de primejdioasă. Căţărându-ne cu precauţie, dar cu oarecare stângăcie, ne-am asigurat unul pe altul în coardă şi am urcat apoi şirul de trepte tăiate în panta abruptă de gheaţă de deasupra noastră.
Faţa superioară a lui Lhotse se continua cu un şir de pereţi de gheaţă abrupţi şi greu de urcat. Nu se găsea nicăieri un loc cât de mic ca să ne putem odihni cu adevărat. Eu urcam în frunte. În ciuda obişnuitului sentiment de slăbiciune şi de apatie care mă cuprinsese de dimineaţă, mi-am dat seama totuşi, pe când mă sileam să urc, că răbdătorii mei muşchi ai picioarelor suportau uşor povara trupului. Deci mergeam bine! Oprindu-mă doar să curăţ de pe trepte zăpada proaspăt căzută, îmi continuam urcuşul, luptându-mă cu altitudinea şi învingând-o, cuprins de o bucurie sălbatică de a mă lupta cu altitudinea şi de a o învinge. În ceea ce-l privea pe Tenzing nu aveam motive de îngrijorare. Ştiam că urca dârz în spatele meu, căţărându-se sigur şi hotărât. Eram acum în plin soare, iar lumina lui ne însenina gândurile, încet dar sigur ne îndepărtam de restul grupului, deşi ştiam că trebuia să ne oprim undeva să-i aşteptăm. Voiam însă să trecem mai întâi peste o ultimă crevasă şi să ajungem pe vârful gheţarului Lhotse. Era crevasa care ne oprise prima oară să urcăm muntele până sus. Adânca şi largă, ea se întindea drept de-a curmezişul feţei lui Lhotse. Cum nu exista nici o punte de zăpadă peste ea, eram siliţi să o trecem într-un mod care nu ne îmbia de loc. Ne-am apropiat privind-o cu îngrijorare. Buza superioară şi cea inferioară a crevasei se întindeau pe deasupra abisului de gheaţă şi se apropiau până la o distanţă de 90 cm una de alta. Mergând pe una din marginile care atârnau peste prăpastie şi făcând un pas mare până la cealaltă margine, puteam trece peste crevasă – cu condiţia ca gheaţa să nu cedeze sub picioarele noastre. Făcui semn lui Tenzing să ţină coarda 94
strâns şi apoi, păşind cât puteam mai uşor, am trecut repede peste crevasă, nepierzând însă
prilejul de a-mi arunca pentru o clipă privirea în abisul înfiorător de sub mine. L-am ajutat cu coarda şi pe Tenzing să treacă şi am mai făcut câţiva paşi până la un loc sigur, unde ne-am aşezat în zăpadă ca să-i aşteptăm pe ceilalţi şi să ne odihnim. Priveliştea din faţa noastră era mai mult decât impresionantă. Faţa lui Lhotse cobora vertical cam l 200 m până în Circul-de-vest, putând astfel să ne dăm perfect seama de înălţimea la care ne aflam. Ne găseam la 7620 m. În stânga noastră, vedeam” foarte aproape vârfurile uluitoare ale turnurilor de gheaţă de pe creasta marelui perete muntos care încercuia Circul-de-vest, spre sud. Dincolo de aceste turnuri de gheaţă se vedeau văile acoperite de nori şi piscurile de gheaţă, dantelate, care păreau că se întind pe sute de mile de-a lungul Nepalului. Un murmur de voci şi gemete ne atrase atenţia; erau ceilalţi care treceau în clipa aceea crevasa şi care apărură curând, mişcându-se cu grijă, cu paşi înceţi şi calculaţi. Cu un oftat de uşurare, şerpaşii se trântiră în zăpadă lângă noi. Cei „cinci tigri” pentru Şaua-de-sud erau veseli şi în formă, dar ceilalţi trei „specialişti” de mari altitudini, aşa după cum ne spusese Lowe, nu mergeau bine de loc. Faptul ne neliniştea întrucâtva fiindcă noi ne biziuiam pe ajutorul lor.
Mâncam liniştit puţină ciocolată când deodată strigătul lui George Lowe îmi atrase atenţia: privii în direcţia indicată de el şi în clipa următoare fui cuprins de una din cele mai mari emoţii simţite vreodată. Sus deasupra noastră se contura Vârful-de-sud al muntelui Everest, legat de Şaua-de-sud prin lunga creastă de sud-est. Şi pe creasta aceea se mişcau două mogâldeţe, Evans şi Bourdillon, prima echipă de vârf. I-am urmărit cu emoţie. Mergeau bine… Foarte bine chiar! Ştiam cu toţii că prima lor ţintă era Vârful-de-sud. Dar noi speram mai mult: credeam că ar putea avea destul timp şi energie să meargă înainte până sus pe vârful Everestului. Nu după mult timp şi la mică distanţă apărură încă două siluete care înaintau ceva mai încet. După planul nostru de asalt ar fi trebuit să fie John Hunt şi cei doi şerpaşi care urmau să ducă echipament şi oxigen sus pe creastă pentru noi, cea de-a doua echipă de vârf şi care ne erau necesare după
instalarea taberei noastre. Dar pe cât se vedea, numai un şerpaş pornise cu el. Evans şi Bourdillon mergeau în ritm susţinut, distanţa dintre cele două grupuri mărindu-se din ce în ce mai mult. Cuprinşi de entuziasm ne-am luat poverile în spate şi am pornit spre marele traverseu care ducea către Şaua-de-sud. Şerpaşii, pe deplin convinşi că cei doi oameni aveau să atingă
