Pornii aproape nepăsător acum, în jos pe creastă. După porţiunea pe care o coborâsem totul părea atât de uşor… Dar o rafală puternică de vânt mă readuse brusc la realitate şi-mi încordai atenţia. Ştiam că oxigenul era pe sfârşite şi că trebuia să ajungem, înainte de a se termina, la rezervele lăsate de Evans şi de Bourdillon. Am pornit înainte cu multă grabă şi cu toate că vântul ştersese mare parte din urmele lăsate de noi în zăpadă, nu ne-a trebuit mult timp să le refacem. Am ajuns la rezerva de oxigen nesperat de bine. O altă grijă care mă frământă mi se luă de pe inimă. Mai aveam încă câţiva litri de oxigen în aparatele pe care le purtam în spate, dar nu ne încumetam să aruncăm buteliile. Am continuat deci drumul în jos, ducând în braţe buteliile de rezervă, care însemnau viaţă pentru noi. Creasta se lăţea din ce în ce mai mult.
Atinsesem umărul de zăpadă de deasupra taberei a IX-a. M-am lăsat pe panta abruptă de sub creastă, am ocolit un perete vertical de stâncă şi doar la vreo 30 m distanţă se afla cortul nostru părăsit. M-am îndreptat grăbit spre al, copleşit de oboseală şi de slăbiciune; simţeam povara din spate cât o tonă, iar bocancii păreau de plumb. Terminasem oxigenul. Am urcat încet până la platforma pe care era instalat cortul, mi-am scos aparatul de oxigen şi m-am lăsat greoi în zăpadă. Tenzing la fel de ostenit se aşeză lângă mine. Ce bine că ajunsesem iar aici!
Cortul se zbătea cu furie în bătaia vântului şi multe din cablurile de ancorare se desfăcuseră. Tenzing se strecură în cort şi aprinse primusul ca să bem ceva fierbinte. Am scos buteliile goale din aparatele de oxigen şi le-am înlocuit cu cele care conţineau ultimele noastre rezerve destul de scăzute. Am redus debitul la doi litri pe minut şi am încercat ambele aparate.
Rafale de vânt biciuiau creasta necontenit, lovindu-mă cu fărâme de zăpadă îngheţată care mă
împungeau ca nişte ace. Eram însă prea obosit ca să mă sinchisesc de ele. Departe sub noi, se zăreau zbătându-se în vânt, corturile de pe Şaua-de-sud. Mi s-a părut chiar că văd nişte siluete mişcându-se prin tabără. Era plăcut să ştim că cei de jos ne aşteptau şi că ne puteau ajuta în momente grele. Dar până acolo mai era cale lungă. Tenzing îmi întinse o cană mare cu apă
călduţă, dulceagă şi cu gust de lămâie, pe care am băut-o cu poftă. Apoi am făcut sul sacii de dormit, saltelele pneumatice şi echipamentul nostru personal, legându-le de aparatele de oxigen.
Mai aveam nevoie de ele pentru dormit şi în taberele de mai jos. Ne-am luat în spate poverile, am dat drumul oxigenului şi apoi, fără pic de regret, am mai privit o dată mica tabără părăsită care ne fusese atât de folositoare şi am pornit din nou la vale.
Pe pantele de sub noi nu se mai vedeau urme de drum, dar ştiam că o dată ce vom traversa până pe creastă, puteam să mergem de-a lungul ei până la rămăşiţele taberei celei mai înalte a elveţienilor. Făcui cu multă greutate o cărare adâncă peste panta, şi-mi dădui seama încă
o dată cât de slăbit eram şi cât de mult mă apăsa greutatea din spate. Creasta se lăsa acum în jos sub forma unui şir lung şi primejdios de stânci acoperite cu zăpadă. Îmi aminteam că Evans şi Bourdillon alunecaseră de câteva ori destul de neplăcut pe această parte a crestei şi nu doream câtuşi de puţin să păţim la fel; se putea să nu fim tot atât de norocoşi ca ei!
Mergeam încet şi anevoie, cu multă grijă, dar cu un pas regulat. Coborâşul nu era prea greu, dar destul de neplăcut fiindcă orice pas greşit ar fi avut urmări dezastruoase. Primul nostru obiectiv erau rămăşiţele cortului elveţian la vreo 240 m sub noi. Aveam impresia că n-o să mai ajungem niciodată la el, când apăru deodată drept în faţă.
Acum trebuia să ne abatem la dreapta, până la capătul de sus al marelui culoar de zăpadă
care ducea în jos către Şaua-de-sud. Am traversat încet peste pante uşoare, acoperite, în parte, de 126
zăpadă sau pe stâncă goală, îndreptându-ne către mica platformă care deschidea drumul spre culoar. Rămăsese de rezolvat ultima problemă grea care ni se punea la coborâre: pantele lungi şi abrupte de sub noi. Le cercetam absent cu privirea ca să constat, după o tresărire neaşteptată, că
treptele făcute de George Lowe nu se mai vedeau. Nu ştiu de ce mă aşteptam să le găsesc intacte!
În această situaţie mi-am pierdut complet curajul! Eram mort de oboseală şi nu aveam chef să
mai tai o nouă serie de trepte. Am încercat zăpada cu speranţa că va fi destul de moale ca să bat în ea trepte cu piciorul, dar era tare ca lemnul. Eram mult prea slăbiţi, iar panta mult prea abruptă
ca să coborâm pe ea doar cu ajutorul colţarilor. Trebuia să tai din nou trepte! Altă scăpare nu aveam. Cioplisem de-abia 3 m în josul culoarului, când auzii un urlet formidabil de pe stâncile verticale de deasupra noastră. În clipa următoare fui izbit de o rafală înspăimântătoare de vânt, care aproape că mă smulse de pe trepte. Şi în timp ce pentru asigurare mă înţepenii pe pantă cu vârful pioletului înfipt în zăpada întărită, simţii abătându-se asupra mea un adevărat baraj de artilerie din bucăţele mici de gheaţă smulse de pe meterezele de deasupra. În câteva clipe vântul dispăru tot atât de repede pe cât venise.
Am continuat să tai treaptă după treaptă, iar Tenzing intră în culoar în urma mea. Câteva clipe mai târziu, o nouă rafală puternică de vânt ne izbi fără milă. Ne lipirăm din nou strâns de pantă. Culoarul părea un tunel de trecere a vântului căruia îi intensifica tăria până la proporţii catastrofale. Am cioplit fără întrerupere drumul în jos, dar după vreo 60 m de trepte, n-am mai putut. Deşi obosit, Tenzing se oferi să mă schimbe şi tăie şi el un şir de trepte pe încă aproape 30
m.
A cotit apoi spre dreapta cu vreo 3 m, începând să bată trepte cu piciorul într-un strat de zăpadă mai moale. Coborâi imediat în urma lui. Şi începurăm să pierdem repede din înălţime.
Deodată zării mişcându-se pe pantele de gheaţă de deasupra Şeii-de-sud o mogâldeaţă; ceva îmi spunea că era George Lowe. Ne-am odihnit puţin pe crevasa de la capătul culoarului şi apoi am pornit din nou. Acum ne simţeam în siguranţă, dar de îndată ce încetă încordarea, dispăru şi ultimul nostru pic de energie. Coboram totuşi cu paşi grei şi cu mişcări automate, osteniţi şi cu picioarele aproape înţepenite.
Silueta înaltă şi voinică a lui George era acum mult mai aproape şi în clipa aceea mă
gândii că singurul om căruia aş fi vrut să-i spun mai întâi vestea, era el. Fusesem mult timp împreună în munţi şi trecusem amândoi prin aceleaşi momente grele, ne bucurasem de aceleaşi succese, iar acum, niciunul nu contribuise mai mult ca el la succesul nostru final. Îi zăream zâmbetul său vesel şi numai după o clipă vocea lui puternică şi plină de viaţă ne strigă bun venit.
În mintea mea obosită îl vedeam apărând ca un ajutor nepreţuit, îi strigai vestea cea bună în engleza noastră populară din Noua Zeelandă şi, în clipa următoare vorbeam amândoi deodată
bătându-ne afectuos pe spate.
Mă cuprinsese un simţământ cald de mulţumire şi pentru o clipă, am uitat cu totul că mă
aflam la aproape 8000 m unde vântul gonea cu 80 km pe oră, şuierându-mi pe la urechi.
George îşi scoase din spate rucsacul şi ne oferi un termos cu supă fierbinte, pe care am sorbit-o într-o clipită. Avea şi o butelie de oxigen de rezervă, dar n-am folosit-o. Tenzing şi cu mine ne-am dezlegat din coardă şi am continuat drumul în jos pe pantele de gheaţă către Şaua-de-sud. Oxigenul meu s-a sfârşit tocmai când am ajuns pe şa – ne ţinuse exact cât trebuise. Pe când urcam încet cei câţiva metri până la corturi, ne-au întâmpinat Wilfrid Noyce şi Pasang Phutar care veniseră ca echipă de sprijin. Apariţia lor ne făcu multă plăcere. Gregory şi cu ceilalţi şerpaşi coborâseră la Circul-de-vest. Şi fiindcă vântul şuiera puternic peste şa, ne-am dat jos sacii şi ne-am târât frânţi de oboseală în corturi. Câteva clipe mai târziu, mă lăfăiam în căldura şi confortul sacului de dormit, stăpânit de un minunat sentiment de siguranţă şi de bună tovărăşie.
127
George care locuia cu mine în cortul Meade aprinse un primus pe care puse să se topească gheaţă pentru a pregăti ceva de băut.
I-am strigat lui Noyce să vină înăuntru şi să nu mai stea în vânt, dar ne-a răspuns că avea o înţelegere cu John Hunt. Dacă atinsesem vârful trebuia să aşeze doi saci de dormit în formă de T57 pe o pantă de zăpadă pe muchea Şeii-de-sud, de unde se credea că va fi văzută cu binoclul de la tabăra a IV-a. Însă afară era atât de frig şi vântul sufla atât de tare încât încercarăm să-l oprim pe Wilf să facă acest lucru. „Vor afla ei destul de bine şi mâine”, fu părerea noastră. Dar ştiind cât de nerăbdător era grupul principal de jos din Circul-de-vest să afle noutatea, Wilf nu se lăsă
convins. El luă doi saci de dormit şi pe Pasang Phutar, nedumerit de ceea ce voia să facă acesta, şi traversă gheaţa întărită a Şeii până ajunseră pe o pantă de zăpadă, deasupra Circului-de-vest.
Vântul era mult prea puternic ca să poată fixa sacii pe loc, aşa că Wilf se culcă pe un sac şi îl convinse şi pe Pasang Phutar să se întindă pe celălalt. Timp de zece minute statură culcaţi acolo în vântul aspru de pe Şaua-de-sud, până când Wilf socoti că şi-a făcut datoria şi consimţi să se întoarcă la corturi. Din nefericire, însă mesajul nu a ajuns jos, fie din cauză că nimeni din tabăra a IV-a nu a privit în sus în timpul acestor zece minute, fie că între ei şi tabăra a IV-a se interpuse-se un nor, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori.
Noyce se târî în cortul nostru. Cum nu avea saltea pneumatică, a fost silit să se culce în sacul de dormit, direct pe podeaua rece. Ne-am pregătit o masă copioasă din raţiile de mâncare pe care le aveam cu noi şi am băut cantităţi mari de lichid; eu unul nu reuşeam de loc să-mi sting setea. Se întunecase de-a binelea, aşa că ne-am pregătit de culcare în timp ce cortul se legăna şi se zbătea în bătaia vlântului care nu încetează niciodată pe Şaua-de-sud. Dar somnul refuza să
vină ca să-mi pot odihni corpul zdrobit de atâta truda şi frământat de nelinişte. Nici George nu se simţea mai bine şi fiindcă nu puteam dormi, am picotit amândoi până târziu în noapte, zbătându-ne şi răsucindu-ne când pe o parte, când pe alta, în timp ce gerul cumplit de afară pătrundea tot mai mult în cortul nostru. Lui Wilf Noyce probabil că îi era cu mult mai frig decât nouă, deşi la întrebarea noastră n-am putut scoate de la el decât un răbdător: „Mulţumesc, mă simt bine!” Şi cu toate că mi-era foarte frig, în cele din urmă m-a furat somnul. Un somn greu şi agitat.
Dimineaţa următoare era ca oricare alta pe Şaua-de-sud. Când am deschis ochii mi-a apărut în faţă un adevărat haos. Resturi de mâncare, primusuri negre şi murdare, bidoane de combustibil turtite şi căni respingătoare la vedere, cu rămăşiţele nebăute pe fund, transformate în gheaţă. Toate erau împrăştiate în jurul celor trei corpuri culcate pe jos, făcute ghem pentru a mai păstra puţină căldură în ele. Mă uitai la George. Cu barba-i încâlcită, cu faţa jupuită de vânt, cu buzele arse şi cu ochii injectaţi se încadra de minune în această scenă deprimantă. „Se vede că tot aşa arăt şi şi eu”, mi-am spus „dacă nu chiar mai rău! Cred că e timpul să plecăm de aici!”
Blestemând vântul înnebunitor care scutura pânza cortului făcând-o să mă pocnească în cap ca o bormaşină pneumatică, începui să vorbesc cu George. Wilf Noyce nu se mişcă. Dormise cu capul afară din cort din cauza lipsei de spaţiu şi ne gândeam că pentru a-l readuce la viaţă va fi nevoie, probabil,să-l topim!
Am ieşit din saci fără nici o plăcere, învingând moleşeala altitudinii doar atât cât să
putem aprinde primusul. Când se făcu puţină căldură în cort, viaţa ne apăru mai plăcută. Curând şedeam toţi chirciţi în jurul primusului ca nişte babe vrăjitoare, fiecare mestecând încet câte ceva.
Mă simţeam complet deshidratat şi beam şi tot beam la apă, pe măsură ce o puteam topi. Ne-am pregătit de plecare pe îndelete. Mai erau două butelii pline cu oxigen dar de fapt niciunul din noi nu aveam cu adevărat nevoie de ele. Hotărârăm ca Tenzing şi cu mine să le folosim la coborâre.
