M-am întors cuprins de îngrijorare şi m-am târât în cortul lui John Hunt unde se afla şi George Lowe, povestindu-le cele întâmplate şi împărtăşindu-le temerea mea că cei trei nu vor mai ajunge niciodată jos. Eram de părere că trebuia neapărat să-i însoţească cineva. John fu imediat de acord cu această idee şi sugeră lui George să plece cu ei. Acest lucru nu ne convenea însă nici lui şi nici mie, şi, fără să ezite, George îi spuse lui John că mai degrabă ar fi bine să
coboare el. Dar John era în întregime preocupat de asaltul muntelui şi de greaua răspundere organizatorică ce îi apăsa pe umeri, arătând că era de datoria lui să rămână până ce totul va fi dus la bun sfârşit. George nu se lăsă însă convins şi-i demonstră lui John, arătându-i pe faţă, că fiind complet distrus fiziceşte el nu ne-ar mai fi de folos decât moralmente. Totuşi John rămase neînduplecat; el socotea că nu putea să plece de lângă noi în acest moment hotărâtor al expediţiei. Extrem de nemulţumit, George începu să se pregătească de coborâre când deodată
John luă o hotărâre neaşteptată. Prin mintea lui obosită îi străfulgera brusc gândul că nu vom putea să ne transportăm singuri bagajele şi că dacă George ar fi coborât, întregul asalt ar fi putut dea greş. Alungind orice fel de gânduri şi de griji, oricât de întemeiate ar fi fost ele, hotărî să
coboare el în locul lui George. Niciodată nu l-am admirat mai mult decât în clipa când a luat această hotărâre atât de grea.
George Lowe porni în sus pe pantă ducând sacul lui Tom Bourdillon, iar eu îi dădeam ajutor lui John să se pregătească de plecare. Pe când îşi strângea puţinele-i obiecte personale, am discutat unele lucruri. Mi-a vorbit despre încrederea lui nestrămutată că nu vom precupeţi nimic şi că dacă va fi posibil vom cuceri vârful. Că mii şi mii de oameni îşi puseseră încrederea şi speranţa în noi, aşa că n-aveam dreptul să-i dezamăgim. „Aşadar, Ed, principalul este să coborâţi teferi înapoi, deoarece nu mă îndoiesc ca veţi urca până sus pe vârf de vă fi cu putinţă!”
M-am oferit să-l însoţesc până sus pe vârful pintenului Geneva, ducându-i totodată şi rucsacul. Ştiam că era foarte slăbit după cele trei nopţi petrecute pe Şaua-de-sud, dar mai înainte 102
de a-l vedea mergând, nu mi-am putut dă seama cât era de epuizat. Se legăna ca ameţit dând într-o parte, când într-alta, abia târându-se în sus pe pantă şi oprindu-se mereu ca să respire. Dar ceea ce mă îngrijora mai mult, era faptul că repeta într-una că se simte excelent şi că îi va ajuta pe ceilalţi să ajungă jos teferi. Nu cred că-şi dădea seama cât era de slăbit. Am ajuns pe vârful pintenului Geneva la timp ca să-l vedem pe Bourdillon, cu tot ajutorul oxigenului, căzut cu faţa în jos, în zăpadă. Asta le punea vârf la toate! Charles Evans rămânea singurul om de nădejde din tot grupul. I-am şoptit la ureche: „Pentru numele lui Dumnezeu, Charles, ai grija de John! Se ţine el drept pe picioare, dar nu-şi dă seama ce face!” Charles îmi zâmbi cald şi prietenos, ca totdeauna, şi-mi spuse: „N-ai grijă, Ed – îi voi duce cu bine jos!” Am simţit multă uşurare auzindu-i cuvintele, deoarece aveam multă încredere în el. Cei patru porniră. Patru oameni obosiţi – mai toţi nedându-şi seama de ce se întâmpla cu ei şi având înaintea lor de înfruntat greutăţile tehnice ale marelui traverseu şi ale feţei de gheaţă a lui Lhotse pe care porneau în acel moment. Mă simţeam cât se poate de demoralizat pe când priveam împreună cu George Lowe cum dispăreau rând pe rând în jos – orbul conducând pe orbi! Pe când coboram înapoi spre corturi, nu m-am mai putut abţine şi l-am mustrat pe George că nu plecase cu ei. „Dacă nu vor ajunge jos, va fi din vina ta George! Lasă că asta nu vad cum m-ar consola!” Bietul George era de altfel şi el mustrat de acelaşi gând şi-şi petrecu restul zilei făcându-şi necontenit reproşuri. E
greu ca cineva să gândească limpede pe Şaua-de-sud! Cei patru au ajuns cu bine jos, luptând îndârjiţi tot drumul cu greutăţile şi primejdiile. Chiar lângă tabăra a VII-a, Ang Temba se prăbuşi de pe o punte de zăpada într-o crevasă unde ramase atârnat de coardă, cu capul în jos. Ceilalţi stăteau şi îl priveau neputincioşi, căci nu mai aveau forţa necesară să-l tragă afară. Din fericire, Wilfrid Noyce şi Michael Ward care se aflau în acel moment în tabăra a VII-a l-au scos pe nefericitul Ang Temba din crevasă, ajutându-i apoi şi pe ceilalţi, sfârşiţi de puteri, să ajungă în tabără.
Mi-am petrecut toată după-amiaza pe Şaua-de-sud, pregătind aparatele de oxigen şi făcând bagajele pentru a doua zi. Am verificat măştile, am reglat curentul de oxigen şi am făcut legăturile buteliilor. Totul mi-a luat cam trei ore în loc de jumătate de oră cât mi-ar fi trebuit dacă
eram la nivelul mării, împreună cu George Lowe, ne-am aventurat într-o mică recunoaştere şi, luptându-ne cu un vânt aprig, am trecut de partea de răsărit a Şeii-de-sud de unde am privit un tablou minunat – imensa faţă de răsărit a Everestului. Cu ani înainte, George şi cu mine privisem celelalte versante ale Everestului, cu excepţia acestuia şi nu pot descrie bucuria care m-a cuprins pe când priveam în jos gheţarul Kangshung la adâncimea de 2400-2700 m sub noi şi completam în gând acest ultim tablou cu cele pe care le văzusem mai înainte. La întoarcere spre corturi a trebuit să luptăm din greu cu vântul. Am sosit cu greu, îngheţaţi şi cu ochii lăcrămând, dar încurajaţi de faptul că puteam face eforturi şi mişcări în voie la 7924 m, fără ajutorul oxigenului.
Fiindcă aveam mai mult spaţiu, am făcut o nouă repartizare pentru noapte. Gregory lenevise mai toată ziua în sacul lui de dormit din cortul piramidal, aşa că l-am lăsat tot acolo.
George Lowe a rămas cu el, iar Tenzing şi cu mine ne-am mutat în cortul Meade, care era ceva mai confortabil. Ang Nyima şi Pemba aveau să doarmă în cortul cupolă. Rezervele noastre de oxigen erau destul de mari, aşa că puteam să utilizăm oxigen şi peste noapte, folosind cele două
butelii elveţiene aduse de Bourdillon şi de Evans de pe culoar. Ce-i drept, buteliile erau cam mici, dar conţineau destul oxigen ca să le ajungă pentru noapte lui Lowe şi lui Gregory. Am înşurubat robinetele la locul lor cu o cheie mare mecanică şi le-am prevăzut cu ventile reductoare, pentru măştile de dormit. Toată ziua umblasem cu cheia mecanică în mână şi George îmi spuse că arăt mai mult a mecanic decât a alpinist. O dată cu căderea nopţii, ne-am vârât în sacii noştri de dormit în timp ce vântul continua să sufle cu toată tăria.
103
Nu pot spune că în clipa când am dat drumul oxigenului şi am suflat în luminare eram prea optimist în privinţa şanselor noastre pentru a doua zi. Vântul nu dădea semne de domolire, iar Evans şi Bourdillon îmi cam tăiaseră elanul, povestindu-ne despre greutăţile de pe creastă.
Evans a mers chiar atât de departe încât i-a spus lui George Lowe că el unul nu credea ca o să
putem urca creasta. Căutând să-mi alung aceste gânduri, mă răsucii pe o parte cu atenţie ca să nu strivesc tubul de oxigen de sub braţ. Fiindcă eram doar doi în cort, aveam destul loc să mă strâng ghem ca să-mi fie mai cald. Când, din întâmplare, atingeam cu capul peretele cortului, pânza care se zbătea în bătaia vântului mă lovea în cap ca un ciocan pneumatic. Eram neliniştit şi gândurile îmi zburau mereu spre Hunt, Evans şi Bourdillon, care erau pe undeva departe sub noi, întrebându-mă îngrijorat dacă au ajuns oare teferi la tabăra a VII-a. Am aţipit într-un târziu, furat de un somn neliniştit. Din când în când, în timpul nopţii, mă trezeam îngheţat şi ţeapăn, ca să
descopăr că salteaua mi se dezumflase din cauza gheţii care pătrunsese în ventil. Înjurând printre dinţi, mă chinuiam pe întuneric să vâr un creion în ventil ca să-l fac să funcţioneze din nou. Dar până la urmă a trecut şi această noapte!
104
TABĂRA A NOUA
M-am trezit cu sentimentul că se întâmplase ceva rău. Mi-a trebuit doar o clipă ca să-mi dau seama că se făcuse o linişte de mormânt; vântul încetase brusc pentru o clipă. Apoi l-am auzit din nou apropiindu-se ca un tren expres care iese dintr-un tunel. Cortul începu să se clatine şi să se zgâlţâie din nou ca şi până atunci. Dar faptul că vântul se oprise, chiar şi pentru o clipă
numai, ne-a dat prima rază de speranţă de când eram pe Şaua-de-sud. M-am uitat la ceas.
Trecuse de 4. L-am trezit pe Tenzing şi am început împreună pregătirile lungi şi încete pentru micul dejun. Pe la orele 7,30, vântul s-a mai domolit puţin şi m-am putut târî afară, ducându-mă
în cortul piramidal ca să mă sfătuiesc cu Lowe şi Gregory. Hotărârăm cu toţii să pornim la drum.
Trebuia să cărăm toţi şase, sus pe creastă, cantităţi importante de oxigen, hrană şi echipament calculate cu o zi înainte în aşa fel, încât să nu ducem nici măcar un kg de poveri inutile. Tocmai controlam buteliile cu oxigen, când auzii vocea lui George Lowe care se îndrepta spre mine plin de îngrijorare. Pemba se simţise rău toată noaptea şi nu era în stare să meargă cu noi. Şi cu toate acestea, era absolut necesar să ne transporte şi el o cantitate de lucruri şi provizii. Altfel se răsturna totul. Ne-am dus în grabă să-l vedem, dar dintr-o privire mi s-a spulberat orice speranţă.
Bietul Pemba arăta jalnic. Vomase toată noaptea şi era palid şi fără vlagă. Grea lovitură! Ne mai rămăsese un singur şerpaş – puternicul Ang Nyima. Şi totuşi trebuia să cărăm sus pe creasta de sud-est o cantitate cât de mică de provizii dacă voiam să instalăm o tabără de înălţime şi să avem vreo şansă de a atinge vârful.
Stăteam în bătaia vântului, în faţa Everestului care se înălţa drept deasupra capetelor noastre şi căutam împreună cu Lowe soluţii pentru a ieşi din situaţia desperată în care ne găseam.
După părerea noastră existau doar două alternative: ori renunţam la asaltul vârfului, ori cărăm cum puteam tot echipamentul. Să renunţăm, nici nu puteam concepe! Hotărârăm deci să refacem bagajele cu multă chibzuială şi să renunţăm la tot ceea ce nu ne era absolut necesar. Lowe se despărţi cu multă părere de rău de aparatul său de filmat. El împreună cu Gregory şi Ang Nyima aveau să pornească primii ca să deschidă drum spre creasta de sud-est. În acest fel, Tenzing şi cu mine ne puteam cruţa forţele pentru a doua zi. La ora 8,45 s-au legat în coardă, au luat poverile în spate şi au dat drumul aparatelor de oxigen. George Lowe ducea trei cilindri de oxigen construiţi din aliaj uşor şi câteva obiecte de echipament, în total cam 20 kg. Gregory avea un aparat de oxigen cu un cilindru de oţel mare şi greu înfăşurat în sârmă, care, împreună cu un primus de gătit, nişte combustibil solid pentru cazuri cu totul speciale şi ceva alimente, ajungea la vreo 18 kg. Ang Nyima ducea câţiva cilindri de oxigen din aliaj uşor, în greutate de 18 kg şi jumătate. Cu un salut voios, George porni din tabără în fruntea grupului; părea într-o formă
excepţională. Urmărindu-le pasul încet şi greoi, în timp ce se depărtau, fui profund impresionat de aerul lor hotărât şi dârz cu care înaintau. Nu după mult timp, siluetele lor masive au început urcuşul pantelor de gheaţa, care duceau spre creasta Everestului.
Îi părăsii cu privirea şi începui să-mi pregătesc povara. Am vârât într-un sac uşor de pânză salteaua pneumatică, sacul de dormit, şosete şi mănuşi de rezervă, şosete de puf, un pulover de rezervă, două chei pentru aparatele de oxigen, două măşti şi tuburi pentru oxigenul pe care aveam să-l folosim în timpul somnului, creion şi hârtie, două cutii de chibrituri şi câteva bucăţi de plasture. Şi fiindcă mai toate alimentele care fuseseră transportate sus şi care constituiau regimul nostru de hrană îmi displăceau profund, am adăugat la greutatea pe care o duceam câteva bunătăţi după pofta burţii mele: două pachete de curmale, două cutii de sardele, miere – într-o cutie de carton pe jumătate consumată – câteva pachete de cristale de lămâie şi, mai preţioasă ca toate, o cutie cu dulceaţă de caise. Cele mai multe din aceste alimente mi le 105
transportasem personal până la tabăra a IV-a şi le pitisem de ochii pofticioşi ai tovarăşilor mei.
Sacul de pânză pârâia la cusături de atâta încărcătură şi, deşi judecând la rece, îmi dădeam seama că cea mai mare parte din aceste alimente nu-mi erau absolut necesare, n-am putut să mă despart de niciunul din ele. Îmi controlasem mai înainte aparatul de oxigen şi cele două butelii din aliaj uşor şi legasem de el sacul care sta gata să plesnească. Adăugând la toate acestea aparatul fotografic şi cel de expunere, duceam în spate vreo 23 kg, greutate care nu prea avea aerul că-mi va cruţa forţele în ziua aceea. Tenzing şi-a pregătit şi el sacul cu lucrurile sale personale şi cu un plus de alimente, în total cam 20 kg. Hotărârăm să nu plecăm înainte de ora 10, aşa că mai aveam puţin răgaz să ne dezmorţim mâinile care îngheţaseră în timp ce împachetam. Aruncarăm o ultimă privire micului grup care, încet dar sigur, câştiga înălţime şi ne retraserăm în cort. Într-un ciudat amestec de hindustană şi engleză, Tenzing îmi povesti din peripeţiile prin care trecuse cu un an în urmă, pe Şaua-de-sud, cu expediţia elveţiană; avusese parte de un timp mizerabil cu ger cumplit, atât de cumplit încât nici combustibilul solid pe care-l aveau nu putuse să topească
gheaţa care trebuia să le asigure apa de care aveau neapărată nevoie corpurile lor deshidratate.
Din povestirea sa reieşea admiraţia peste măsură de mare pe care o purta ghidului elveţian Lambert, cel care-l alesese ca tovarăş de urcuş, oferindu-i astfel prilejul să-şi dovedească curajul şi capacitatea. Îmi mai spuse că după ce participase la cele două expediţii elveţiene se săturase de Everest şi că nu fusese de loc bucuros să se reîntoarcă cu expediţia britanică. Acum însă se simţea în formă excelentă şi era nerăbdător să pornească la atacul vârfului.
Se apropia ora plecării. Ne târârăm afară din cort legându-i apoi intrarea. Ne-am dus la Pemba care zăcea bolnav şi l-am rugat să aibă grijă de corturi. Când mi-am pus povara în spate am avut impresia că mi se rup umerii. Ne-am pus măştile de oxigen, am deschis aparatul lui Tenzing şi l-am controlat dacă funcţiona bine şi apoi am deschis şi aparatul meu. Îndată ce oxigenul îmi năvăli în plămâni, am avut impresia că povara din spate îşi pierde jumătate din greutate. Am scrutat cu privirea pantele de deasupra în căutarea celor din primul grup şi i-am descoperit repede – trei puncte negre – la o treime a drumului, pe culoarul cel mare de zăpadă
care ducea spre creasta de sud-est. Părea că stau pe loc. Mă întrebam cu îndoială dacă nu cumva urcuşul era prea greu pentru ei. Privii la Tenzing. Cu o povară mare în spate şi în îmbrăcămintea lui voluminoasă, părea o matahală enormă care, dând din cap, îmi arătă că era gata de plecare.
Cu un gest maşinal am verificat coarda de nailon cu care eram legaţi şi am părăsit corturile. Am coborât pantele spre locul cel mai jos de pe Şaua-de-sud şi am început să urcăm încet coasta de gheaţă care ducea spre Everest. Pe măsură ce panta devenea mai abruptă, resimţeam tot mai mult presiunea scăzută a altitudinii pe care nici oxigenul nu o mai putea compensa, dar urcam îndârjiţi înainte. Curând, slăbiciunea îngrozitoare pe care o simţisem la început în picioare îmi dispăru şi reuşii să înaintez cu pas rar, greoi şi totuşi regulat, din ce în ce mai sus. La asemenea altitudini urcuşul poate fi numai arareori o plăcere căci fiecare pas necesită
un efort conştient şi imens, atât fizic cât şi mintal. Şi totuşi, când puteam privi îndărăt şi vedeam corturile de pe Şaua-de-sud micşorându-se tot mai mult sub noi, mă cuprindea bucuria realizării unui lucru dorit, care îmi răsplătea toate eforturile. După vreo jumătate de oră de urcuş cu ajutorul colţarilor, pe acest imens povârniş de gheaţă, golaş şi dur, bătut necontenit de vânturile care măturau toată zăpada de pe el, Tenzing mă făcu atent cu o smucitură de coardă. Când am întors capul, îmi arătă un obiect căzut pe gheaţă cam la 30 m la dreapta noastră şi îmi strigă
„Oxigen elveţian”. Am mers în traverseu pe pantă ca să-l cercetăm mai de aproape, mai mult din curiozitate decât de altceva. Era un aparat de oxigen cu două butelii, bine înţepenit în gheaţă.
Tenzing îl smulse afară şi cercetându-l, ne-am dat seama că era încă într-o stare surprinzător de bună. Am controlat buteliile şi am constatat că mai aveau în ele o însemnată cantitate de oxigen.
