Evans şi Bourdillon aveau multe de povestit. Planul lor iniţial fusese să pornească foarte devreme dimineaţa, dar îi întârziase punerea în funcţiune a aparatelor lor complicate de oxigen cu circuit închis. Ventilele îngheţau mereu şi uneori aveau impresia că nu vor mai putea funcţiona. La ora 7,30, reuşind să le pună în funcţiune, părăsiră Şaua-de-sud. Respirând aproape 55 Locuitor din Wales (Ţara Galilor).
98
numai oxigen pur, căpătară multă putere şi putură urca repede pe creasta de sud-est, câştigând iute înălţime. La 8625 m, mai sus decât ajunsese vreodată picior de om, erau la poalele pantei lungi şi foarte abrupte care ducea în sus, spre Vârful-de-sud. Dându-şi seama că mai departe locurile de popas aveau să fie rare sau chiar inexistente, se hotărâră să-şi schimbe acolo buteliile de oxigen, cu toate că primele butelii încă nu erau pe deplin consumate. Nu puteau însă risca să
rămână fără oxigen în timpul urcării unei pante grele sau primejdioase. Lăsară pe creastă ca rezervă buteliile aproape goale şi porniră mai departe. Dar constatară imediat că aparatul lui Evans nu funcţiona de loc bine. Cu toate eforturile desperate ale amândurora ca să-l regleze, n-au reuşit pe deplin. Groaznică dezamăgire trebuie să fi fost acest lucru pentru Bourdillon care se străduise aşa de mult şi-şi pusese toată speranţa în aparatul de oxigen cu circuit închis.
Nerăbdător să înainteze, Bourdillon urca mai departe pantele verticale cu Evans care-l urma aproape târându-se şi respirând cu foarte mare greutate. Era o minime că mai putea totuşi înainta!
După o luptă îndârjită, au atins primul lor obiectiv – Vârful-de-sud – şi au fost primii oameni care au privit de-a lungul crestei care ducea spre vârful Everest. După spusele lor, creasta era într-adevăr o barieră formidabilă.
Atunci au trebuit să ia cea mai grea hotărâre – să meargă mai departe, sau să se întoarcă?
Mai aveau doar o cantitate mică de oxigen, erau obosiţi iar creasta din faţa lor era mai grea de urcat decât tot ce urcaseră până atunci. Dar împotriva acestor elemente, cumpănea gândul îmbietor că ambiţia lor de o viaţă întreagă – cucerirea vârfului Everest – era pe punctul de a fi realizată. Evans fu de părere că nu mai puteau continua urcuşul, aşa sleiţi de puteri cum erau şi fără oxigen, iar Bourdillon gândea că ar putea totuşi izbuti, chiar dacă ar continua să meargă
singur. Şi totuşi Bourdillon, contra voinţei lui, consimţi să se înapoieze. Coborârea trebuie să fi fost un adevărat coşmar. Prea sfârşiţi ca să mai poată merge bine, se împleticeau într-una, lunecând şi căzând mereu. Nici ei nu-şi puteau dă bine seama prin ce minune au scăpat de dezastru. Sau, cum ne-a explicat mai târziu Charles Evans oarecum dezgustat: „am coborât ca un yo-yo pe coardă”.
Ne-am explicat atunci rapida lor coborâre pe culoar: lunecară de-a lungul lui şi numai zăpada moale de la capătul de jos al culoarului i-a ferit de rănire sau chiar de mai rău. Dar principalul era că ajunseseră jos după o performanţă de curaj şi de rezistenţă cum nu mai fuseseră
vreodată realizate de oameni la asemenea înălţimi. Eforturile lor ne-au entuziasmat şi ne-au dat mult curaj. Ne-am împărţit pentru noapte. Cei trei şerpaşi urmau să doarmă în cortul în formă de cupolă, Hunt, Evans şi Bourdillon, din dorinţa de a oferi celei de a doua echipe de vârf un plus de confort, fie el cât de mic, care le-ar fi putut menţine forţele, s-au înghesuit în cortul Meade de două persoane, iar Lowe, Gregory, Tenzing ş-i cu mine urma să dormim în cortul cel mare în formă de piramidă. Chircit şi cu spatele la vânt, am controlat pentru ultima dată frânghiile care ţineau cortul şi apoi am mers în patru labe în cortul piramidal unde era o mare înghesuială.
Gregory se întinsese impasibil, cât era de lung, în sacul lui de dormit aşezat deasupra saltelei pneumatice şi ocupa aproape jumătate din cort. Lowe se lupta cu o saltea pe jumătate umflată, un sac de dormit şi câteva butelii de oxigen, ferm hotărât să-şi facă loc între Gregory şi peretele cortului. Tenzing, stând cu picioarele încrucişate, ocupa pur şi simplu restul spaţiului în timp ce privea, cu un aer nedumerit o imensă flacără galbenă înaltă de 90 cm care se înălţa din primusul dinaintea sa. În cort, hotărât lucru, nu mai era nici cel mai mic loc şi pentru mine. Cu un strigăt vesel: „Ţineţi-vă bine! Vin şi eu!”, mă înghesuii înăuntru cu privirea aţintită asupra flăcării primusului, dându-i lui Tenzing câteva sfaturi cum să-l facă să funcţioneze bine. Mă hotărâi în sfârşit să dorm între Tenzing şi celălalt perete al cortului, îmi umflai salteaua – aproape răsturnând primusul şi o împinsei în micul spaţiu cucerit şi pentru mine. Îmbrăcat cu toate 99
hainele, m-am vârât în sacul de dormit unde am rămas ca mort, gâfâind puternic din cauza efortului. Nu ştiu dacă datorită răbdării lui Tenzing sau sfaturilor mele încurajatoare, primusul funcţiona acum bine; fapt e că acum se putea topi pe el zăpadă pentru supă. Eram cu toţii flămânzi, ceea ce nu putea fi decât semn bun şi petrecurăm câteva ore servind o cină
mulţumitoare compusă din puţinele alimente pe care le aveam. Biscuiţi, marmeladă, miere, sardele, curmale, ciocolată, brânză, conserve de fructe şi o supă fierbinte au fost hrana noastră
principală, dar în mare măsură, ne-am câştigat energia bând, cană după cană, apă fierbinte aromată cu cristale de lămâie şi îndulcită cu enorme cantităţi de zahăr. Zahărul era principalul nostru aliment şi fiecare mâncam aproape 500 g de zahăr pe zi. Mierea era o raritate fiindcă nu adusesem de loc cu noi din acest aliment, dar pe şa găsisem două borcane lăsate de elveţieni cu o toamnă înainte, al căror conţinut era încă destul de bun.
După ce am terminat masa, Tenzing a stins primusul şi s-a înghesuit în sacul lui de dormit. Aveam de gând să folosim oxigen şi în timpul somnului, aşa că, gâfâind, am rostogolit o butelie de oxigen între fiecare dintre cele două perechi pe care le formam. Tenzing şi cu mine foloseam aceeaşi butelie. Am făcut legăturile necesare cu tuburile şi ventilele de reducere a oxigenului şi ne-am pus măştile pe faţa. Am dat drumul la robinet şi le-am controlat (prin simpla metodă de a ţine un chibrit aprins în faţa lor) pentru a vedea dacă oxigenul se scurge normal.
Dacă chibritul ardea cu flacără mare şi repede, dovedea prezenţa oxigenului. Totul era în regulă.
I-am dat lui Tenzing masca şi l-am urmărit până şi-a pus-o. Apoi mi-am potrivit-o şi pe a mea şi m-am vârât adânc în sac. George Lowe suflă în lumânare.
În timp ce mica noastră lume puţin confortabilă cu care ne obişnuisem, se cufunda în întuneric, realitatea crudă a situaţiei în care ne aflam, îmi tortura mintea. Auzeam afară vântul şuierând ameninţător ca un şuvoi năprasnic peste pustiurile neprimitoare ale Şeii-de-sud. Iar cortul nostru răspundea chemării sale zgâlţâindu-se cu furie gata să se smulgă din ancorele cu care era legat. Părea cu neputinţă ca pânza să reziste unei biciuiri atât de îngrozitoare şi, în închipuirea mea, ne vedeam rămânând cu toţii în bătaia vântului, fără nici o apărare, culcaţi printre blocuri de gheaţă şi bolovani. Fără să mă pot mişca, înghesuit între Tenzing şi peretele care se zbătea, simţeam suflarea de gheaţă de afară pătrunzând prin sacul de dormit, prin hainele de puf şi ajungându-mi până la oase. Mă cuprinse un simţământ de groază şi de singurătate. Ce rost aveau toate acestea? Numai un nebun e în stare să rabde aşa ceva! Şi pentru ce? Tremurând de frig, am încercat să uit aceste gânduri fără rost, să le îndrept spre altceva mai plăcut, cu care să-mi treacă timpul ceva mai repede. Sub efectul salutar al oxigenului, plutii spre o lume vagă de zgomote înăbuşite, de frig şi somn, dar mai mult decât orice, de somn…
Noaptea aceea de pe Şaua-de-sud a fost cea mai neplăcută din câte am trăit vreodată pe munte. N-aveam loc să mă întind destul şi, strânşi ca sardelele cum eram, pentru a mă întoarce de pe o parte pe alta, îmi trebuia un calcul şi o sforţare imensă pe care o terminam mai întotdeauna gâfâind. Cortul mă izbea într-una în coaste ca pentru a-mi aminti de viforniţa de afară. Sub masca de oxigen faţa îmi devenise cleioasă dar, mai rău ca orice, gerul îmi tăia pofta de a mai trăi. Aveam impresia că toată noaptea n-am făcut altceva decât să moţăi, să mă zbat, să mă
răsucesc şi să privesc cadranul luminos al ceasului aşteptând cu încordare să treacă timpul mai repede. Şi cu toate acestea până la urmă am adormit… Şi am dormit destul de mult. La patru dimineaţa m-am deşteptat deodată ca după un şoc şi am descoperit că ni se terminase oxigenul de dormit. Salteaua pneumatică se dezumflase iar şoldul amorţit mi se odihnea pe gheaţă. Afară
vântul părea că atinsese culmea furiei, iar şansele noastre de a porni spre vârf păreau inexistente.
Trebuia totuşi să fim gata de drum în ipoteza că vântul se mai potolea, îl trezii pe Tenzing, mormăii câteva cuvinte despre primus şi mă cuibării din nou în fundul sacului de dormit.
100
Respirând repede şi cu zgomot, Tenzing se ridică pe jumătate şi începu să pregătească
primusul. Sub efectul altitudinii, mişcările lui erau încete şi greoaie; a fost nevoie de mult timp până ce primusul a început să funcţioneze cum trebuie. Am suflat să-mi umflu la loc salteaua şi, cum temperatura corpului s-a ridicat între timp cu câteva grade, viaţa deveni ceva mai suportabilă. Mi-era tare foame. Am început să scotocesc după ceva de mâncare, deranjându-mi tovarăşii şi curând ronţăiam cu toţii biscuiţi, în lumina slab pâlpâindă a primusului. Am lipit termometrul de pânza cortului şi am constatat că temperatura era de minus 25°C. Timpul trecu destul de plăcut mâncând, bând şi povestindu-ne unul altuia despre noaptea groaznică pe care o avusesem. George Lowe, în special, fusese chinuit cel mai rău. Printr-o gaură făcută în cort, a fost bombardat toată noaptea de un curent de aer îngheţat, amestecat cu pulbere de zăpadă, iar sacul său de dormit se făcuse alb de promoroacă. Se luminase de-a binelea afară şi era surprinzător să constaţi cum, o dată cu întunericul, dispăruseră şi temerile noastre. Lowe, Gregory şi cu mine eram tare neliniştiţi din cauza vremii. Era mai mult decât evident că dacă
vântul nu înceta, n-am fi putut urca nici 30 m deasupra taberei. Singurul lucru pe care-l puteam face era să aşteptăm. Hotărâi să mă duc la cortul alăturat ca să discut situaţia cu Hunt.
Îmbrăcatul nu era mare lucru căci dormisem echipat cu tot ce aveam, inclusiv bocancii, aşa că nu a trebuit decât să mă trag afară din sacul de dormit şi să ies din cort. M-am rostogolit până la uşă şi am început să bâjbâi după sforile care o legau. Erau acoperite de gheaţă groasă şi nu cedau de loc. La un moment dat, totuşi, se desfăcură brusc şi, când uşa se căsca, un val înţepător de pulbere de zăpada năvăli în cort. Afară era o vreme mizerabilă – un haos de gheaţă
şi de stânci învăluit într-un vârtej enorm de zăpadă. Corul protestelor tovarăşilor mei mă sili să
ies repede în viscol şi să închid uşa la loc. M-am târât deci afară din cort şi m-am ridicat, clătinându-mă pe picioare. În clipa următoare eram din nou în genunchi, trântit de o rafală
puternică de vânt. La vreo 18 m de noi se afla celălalt cort. N-am mai încercat să mă ridic în picioare şi m-am târât în patru labe peste stânci şi gheaţă. Deasupra taberei de pe Everest, fâlfâia o fâşie enormă de zăpadă şi de nori.
Am ajuns la cortul Meade şi am strigat răguşit la cei dinăuntru să-mi dea drumul. Uşa se deschise şi m-am târât, fericit, de-a buşilea înăuntru. Aici înghesuiala era înspăimântătoare şi tot ce am putut desluşi din Hunt, Evans şi Bourdillon era doar o masă confuză de fete, braţe şi corpuri. M-am aşezat pe picioarele nu ştiu cui şi am comentat vremea de afară. Toţi au fost de părere că nu se putea urca pe munte. Era totuşi absolut necesar ca Evans şi Bourdillon să
coboare, ca să nu ne consumăm proviziile şi apoi să nu se îmbolnăvească. De fapt, toţi trei arătau extrem de slăbiţi după ascensiunea lor istovitoare din ajun şi după groaznica noapte pe care o petrecuseră. Mă întorsei de-a buşilea la cortul nostru piramidal, cuprins de îngrijorare faţă de starea în care se aflau şi le împărtăşii temerile mele lui Lowe şi lui Gregory.
În cursul dimineţii vântul se mai potoli puţin, iar John Hunt veni în cortul nostru pentru a lăsa mai mult loc lui Evans şi Bourdillon ca să-şi facă pregătirile de coborâre. M-am dus până la ei să văd dacă nu aveau nevoie de ajutor şi i-am găsit încă întinşi, vorbind liniştiţi. Discutau despre creasta finală care ducea de la Vârful-de-sud spre vârful Everest şi încercau să o compare cu crestele din Alpi cunoscute de ei. Dar nu-şi puteau aminti ceva asemănător şi singura comparaţie pe care o puteau face era aceea cu descrierile făcute de Lowe şi de mine a unor creste uriaşe de gheaţă şi zăpadă din Noua Zeelandă. Istorisirile noastre despre Noua Zeelandă nu fuseseră departe de realitate şi m-am îngrozit auzind comparaţia pe care au făcut-o. Vom fi noi oare în stare să facem faţă unei asemenea creste la 8833 m? Bietul Tom îşi făcea mustrări că nu încercase să urce de la Vârful-de-sud şi părea chiar că suferise o uşoară depresiune mintală; se trezea în răstimpuri pentru a ne prezenta noi cifre şi calcule de timp ca să ne arate că ar fi reuşit 101
totuşi şi singur. Noi însă eram prea mulţumiţi că nu încercase, deoarece şi Charles Evans şi noi toţi ceilalţi eram convinşi că nu s-ar mai fi întors niciodată.
Spre amiază au ieşit din cort şi şi-au prins colţarii de bocanci. Pleca şi Ang Temba, deoarece toată noaptea se simţise rău. I-am ajutat să se lege în coardă şi i-am privit pornind către pantele care duceau spre pintenul Geneva şi Circul-de-vest. Primul mergea Ang Temba, cu o privire sticloasă, fixă, denotând totală inconştienţă, apoi Tom Bourdillon şi în urmă Charles Evans ca să-i asigure pe ceilalţi doi. Mergeau nespus de încet. Pentru a păstra rezervele de oxigen pentru asaltul nostru, ei nu-l mai foloseau şi din această cauză arătau jalnic de slăbiţi. Pe când îi priveam, îl văzui pe Tom Bourdillon aplecându-se din ce în ce mai mult în faţă şi apoi –
spre groaza mea – prăbuşindu-se cât era de lung, pe gheaţă. Rămase o clipa nemişcat, pe când ceilalţi aşteptau privindu-l neputincioşi. Se înălţa apoi încet pe coate, după aceea pe genunchi şi, în sfârşit, se ridică în picioare. Legănându-se uşor, rămase câteva momente pe loc adunându-şi forţele şi apoi făcu câţiva paşi încet, în sus. Efortul fu mult prea mare pentru el şi se prăbuşi încă
o dată. Văzând corpul imens al lui Tom întins jos pe gheaţă, îmi dădui seama mai mult ca oricând de pericolele marilor altitudini şi de neînsemnata limită care există între viaţă şi moarte.
Căutând să-mi închipui imensul efort pe care-l cerea transportarea celor 95 kg ale lui Tom pe munte în jos, mă grăbii să sui panta către ei. Tom zăcea pe gheaţă şi părea incapabil să se mişte.
Am hotărât să folosim puţin oxigen. Charles şi cu mine ne-am întors repede la corturi, am pregătit un aparat şi i l-am dus imediat. Tom se ridicase între timp în patru labe. Charles îi puse masca pe faţă şi dădu drumul oxigenului la maximum. Acesta readuse viaţa în vinele lui Tom, care reuşi în fine să se ridice în picioare. Respirând mereu oxigen, porni apoi să urce panta cu pas de melc.
