tot ce au şerpaşii mai nobil în ei. Simţind un nod în gât, l-am bătut uşor pe umăr drept mulţumire şi am dat negativ din cap. După o caldă strângere de mână cu fiecare dintre ei, Gregory, sleit de puteri, porni în frunte – iar George, deşi obosit, totuşi atent, încheia grupul. Tenzing şi cu mine îi urmăream cu privirea şi văzându-i cum coborau încet şi greoi panta, lăsându-ne pe noi în urmă
pe o platformă mică şi părăsită, mă cuprinse deodată un simţământ de mare singurătate.
Drumul lor de înapoiere a fost un adevărat maraton de rezistenţă şi de efort. Creasta pe care coborau era abruptă şi primejdioasă şi de-abia mai găseau puterea să se lupte cu ea. După
multă vreme ajunseră în sfârşit la culoar unde aproape tot şirul de trepte fusese distrus de zăpada mânată cu furie de viscol. Gregory şi Ang Nyima folosiseră aproape tot oxigenul până acolo şi erau într-o stare de slăbiciune îngrozitoare. George care mai avea puţin oxigen cobora primul ca să taie un nou şir de trepte, însă după ce a cioplit trepte pe vreo 30 m, i se termină şi lui oxigenul.
Din fericire îi mai rămăsese destulă putere să isprăvească şirul de trepte care trebuia făcut, după
care întregul grup se târî anevoie până la corturile de pe Şaua-de-sud. Neobositul George, cu un avânt neînchipuit, se desprinse din coardă şi porni grăbit înainte ca să-şi ia aparatul şi să filmeze pe ceilalţi doi venind în tabără complet epuizaţi.
Am urmărit cu privirea echipa de sprijin până ce a dispărut în jos pe creastă şi apoi am cercetat locul de tabără ceva mai amănunţit. Platforma nu era prea grozavă. Deasupra se afla un perete stâncos, negru şi crăpat, dar cel puţin fără bolovani desprinşi care ar fi putut să cădă peste noi. De la baza peretelui stâncos pornea o pantă mică de zăpadă, pe care se afla o porţiune puţin înclinată, pe o lungime de vreo 2-3 m şi care ducea până la creasta abruptei şi primejdioasei feţe de sud a Everestului. Porţiunea cea mică avea să fie locul taberei noastre. Nu era câtuşi de puţin plană şi ne cerea multă caznă ca să putem aşeza cortul. Ne-am mutat cu grijă toate lucrurile într-o parte şi am început să curăţim cu pioleţii zăpada de la suprafaţă pe o porţiune destul de mare, La o adâncime de 25 cm dădurăm de stâncă şi, după o muncă încordată timp de o jumătate de oră, curăţisem o suprafaţă lungă de 2,40 m şi lată de 1,80 m. Dedesubt, urma un strat format din pietre mari şi pietriş, prinse puternic, laolaltă, de gheaţa cu care am luptat din greu. Am cioplit panta cu pioleţii, am scos afară pietrele mari şi am curăţat după aceea pietrişul de pe stâncă. Dar munca mergea încet. Nu foloseam de loc oxigen şi totuşi puteam lucra încordaţi 10 minute şi chiar mai mult, după care trebuia să ne oprim şi să ne odihnim puţin. Cu sfărâmăturile scoase de pe pantă, am încercat să construim o platformă pe partea înclinată a acesteia. Platforma se fărâmă
însă mereu şi pornea la vale uruind peste pereţii stâncilor perpendiculare de dedesubt. Vântul şi zăpada se năpusteau din când în când peste noi. Cu toate acestea munceam înainte cu 111
încăpăţânare ştiind că singura noastră şansă de supravieţuire, pe vremea aspră care ne aştepta în timpul nopţii, era numai protecţia pe care ne-o oferea cortul.
Până la orele 5, reuşisem să construim două mici platforme alăturate fiecare de aproximativ doi metri lungime şi un metru lăţime. Cea de sus era mai înaltă cu vreo 15 cm decât cealaltă. Ne-am dat însă seama că era imposibil să le nivelăm şi hotărârăm să ne servim de ele aşa cum se aflau. Desfăcurăm cortul (era cât pe aci să-i pierdem beţele peste margine) şi începurăm în sfârşit instalarea lui. Am împreunat cele patru beţe flexibile şi le-am fixat la locurile lor, la cele două capete ale cortului, în formă de triunghi ascuţit, ca un A ţeapăn. Şi pe când le priveam cum lunecau uşor la locurile lor, ne gândeam la uşurinţa cu care pot fi ridicate corturile Meade. Am întins apoi cortul peste cele două platforme şi am început ancorarea lui, lucru destul de greu, deoarece nu aveam în apropiere stânci mari de care să putem lega cablurile de ancorare. Am încercat atunci să înfig în panta îngheţată ţăruşi de cort din aluminiu, dar aceştia se îndoiau imediat şi nu voiau de loc să pătrundă în piatră. Pe de altă parte, pulberea de zăpadă
de pe panta din jurul cortului era mult prea afânată ca să putem înţepeni în ea ţăruşii. Căutând cu desperare în jur, ochii mi se opriră pe grămada de butelii de oxigen. Am dus câteva din ele la vreo 2 m de capătul cortului, pe o porţiune de pantă mai abruptă, acoperită cu un strat adânc de pulbere de zăpada şi am încercat să le fixez bine acolo, îndesându-le cu picioarele în zăpadă.
După multă trudă părea că reuşisem să le fixez. Am legat apoi cablul principal în jurul lor şi am înălţat capătul cortului. Privindu-l constatai că nu stătea prea rău.
M-am urcat apoi la capătul la care lucra Tenzing. El rezolvase problema într-alt fel. Din peretele de deasupra ieşeau în afară câteva prize mici ca nişte degete netede – de care, fără
îndoială, nu se putea lega ancora unui cort. Dar în jurul acestor degete, Tenzing înfăşurase strâns coarda sperând că în felul acesta va putea să ancoreze cortul. Văzându-mi privirea neîncrezătoare, îmi dădu să trag de coardă şi cu toate că o smucii cu putere ea nu cedă. Nu prea aveam mare încredere că va rezista dacă va fi zgâlţâită ore întregi de vânt, dar noi consideram că
trebuia să reziste. Cam în acelaşi fel şi folosind mijloacele limitate pe care le aveam la îndemână, am legat şi restul coardelor de ancorare, aşa ca până la urmă cortul nostru înfrunta destul de bine rafalele înfricoşătoare ale vântului care începuse să bată. Ne-am dus toate lucrurile înăuntru şi apoi Tenzing se vârî în cort să aprindă arzătorul şi să pregătească ceva de mâncare şi de băut.
Era aproape ora 6 după amiază, împrejurul nostru se deschideau privelişti minunate.
Uriaşii masivi, Makalu şi Lhotse erau scăldaţi într-o lumină domoală, roşiatică şi păreau atât de aproape de parcă puteai să-i atingi cu mâna. Văile erau ascunse după un strat de nori albicioşi, iar ici şi colo ţâşnea drept în sus câte un colţ de gheaţă strălucind puternic în razele soarelui care apunea. Departe de noi se afla Circul-de-vest, cuprins acum de întunericul nopţii, pe Şaua-de-sud de-abia mai puteam distinge grupul mic de corturi care se zbăteau cu furie în bătaia necontenită a vântului. Priveliştea mă îndemnă să iau o serie de fotografii. Grozav voiam să fotografiez cortul nostru, dar m-am chinuit o mulţime de timp să-mi găsesc un loc, pe faţa abruptă pe care mă
găseam, de unde să-l pot cuprinde în întregime în câmpul aparatului fotografic. În cele din urmă
am renunţat cu multă amărăciune. Un pârlit uşor dinăuntrul cortului mă anunţă că Tenzing reuşise să aprindă primusul. Faptul era îmbucurător, deoarece lucrul cel mai esenţial pentru noi era să consumăm cât mai multe lichide. Am controlat şi cantitatea de oxigen pe care o mai aveam. Planul nostru de asalt prevăzuse ca Tenzing şi cu mine să pornim de la tabăra a VIII-a cu câte două butelii pline de fiecare, consumând cam patru litri pe minut. Socoteam că această raţie reprezenta un minimum, dacă ţineam cu tot dinadinsul să ajungem pe vârf. Am cercetat buteliile şi mi-a pierit tot curajul. Le-am controlat din nou, dar nu mă înşelasem. Ne mai rămâneau doar două butelii pline şi alte două numai pe trei sferturi. Ştiam că folosisem şi o parte din oxigenul 112
rezervat asaltului, dar nu-mi dădusem seama cât. Îngrozit, făcui în minte un calcul simplu: la patru litri pe minut nu aveam oxigen decât doar pentru cinci ore şi jumătate de mers. Nu putea fi în nici un caz suficient. M-am decis să reglez atunci aparatele pentru raţia de trei litri şi am fixat de aparat buteliile necesare, făcând legăturile cu tuburile. Am verificat funcţionarea aparatelor şi le-am aşezat cu grija între cort şi peretele de stâncă din spatele lui.
Intenţionasem să folosesc în timpul somnului butelia mare, neagră de oxigen pe care o transportase Greg. Dar când am căutat robinetul special pe care îl adusesem pentru ea, nu l-am putut găsi nicăieri. După ce l-am mai căutat încă o dată cu multă atenţie am ajuns la concluzia că
cel care îl adusese, plecase, desigur înapoi cu el. Deci butelia nu ne mai folosea la nimic. Am examinat celelalte butelii, pline numai în parte. Mai erau trei, dar nu mai conţineau oxigen decât pentru un somn de vreo patru ore cu o raţie de un litru pe minut. Mă gândii atunci să-l fac să
dureze mai mult, folosindu-l numai între orele 9 şi 11 noaptea şi între orele l şi 3 dimineaţa.
Prinsesem puţin curaj amintindu-mi că Bourdillon şi Evans, când efectuaseră primul asalt, abandonaseră două butelii sus pe creastă, la vreo 90 m deasupra noastră şi care mai conţineau oxigen. Dacă le puteam găsi şi dacă mai aveau ceva oxigen ar fi însemnat un surplus preţios care se adăuga la rezervele noastre limitate. Gerul se lăsa din ce în ce mai aspru aşa că m-am vârât în cort, privind doar în treacăt priveliştea din jur.
Deşi nu avea podeaua plană, cortul arăta destul de spaţios. Tenzing şedea la capătul din fund pe platforma superioară, cu picioarele de o parte şi de alta a primusului pe care îl aşezase pe platforma inferioară. Un nor subţire de aburi ieşea din oala de gătit, îmi zâmbi şi mă întrebă ce aş
vrea să beau. Aşezându-mă jos, mă simţii învăluit de aroma îmbietoare a unei supe de găina cu tăiţei şi nu după mult timp sorbeam amândoi din ea, cu mare poftă. Ne era cu adevărat foame, fapt surprinzător, poate, la altitudinea la care ne găseam.
Am scos pe rând toate bunătăţile. Am mâncat sardele cu biscuiţi, curmale proaspete şi, cană după cană, limonada fierbinte cu foarte mult zahăr. Ca desert am scos la urmă şi cutia de dulceaţă de caise pe care Tenzing o desfăcu cu cuţitul de conserve. O întoarse cu fundul în sus dar în loc să curgă fructe gustoase şi o zeamă delicioasă, ceea ce căzu din cutie fu numai un bloc tare de gheaţă. Pusă pe primus într-o cratiţă, se dezgheţă repede şi am consumat-o apoi pe îndelete, savurându-i parfumul. Dar alimentul nostru de baza rămase tot limonada fierbinte, îndulcită cu enorme cantităţi de zahăr. Ambii eram conştienţi de pericolul mare al deshidratării şi hotărârăm să ne saturăm corpurile cu o mare cantitate de apă. De aceea am fost foarte mulţumit de modul cum funcţiona micul nostru primus. Nu degeaba avusesem atâta grijă să-l verific jos, în Circul-de-vest; acum la peste 8500 m pârâia plăcut scoţând o flacără albastră şi fierbinte. După o masă îndestulată cu tot ce am dorit şi după ce am băut atât cât puteau să primească corpurile noastre, hotărârăm să ne pregătim pentru noapte.
Am aruncat o ultimă privire asupra munţilor din jur şi apoi am târât în cort oxigenul necesar în timpul nopţii. Cerul era perfect limpede, iar stelele aruncau de sus o lumină rece şi fixă. Numai jos în văile adânci am putut distinge câţiva nori. Perspectivele pentru ziua următoare se anunţau excelente. Singurul semn îngrijorător din acel moment erau doar rafalele puternice de vânt care zgâlţâiau din când în când cortul, făcându-l să pârâie din încheieturi. La drept vorbind nu prea aveam mare încredere într-o rezistenţă de lungă durată a cablurilor noastre nesigure de ancorare. Tenzing îşi umflă salteaua pneumatică pe care o aşeză pe platforma de jos, îşi întinse sacul de dormit deasupra ei şi se vârî înăuntru cu ghete cu tot. Cu chiu cu vai, izbuti să-şi strângă
sacul în jurul gâtului şi să-şi găsească locul ca să poată adormi. Părea cu totul nepăsător de faptul că marginea cortului său se găsea deasupra uriaşei feţe sudice a muntelui Everest.
Îndată ce nu mi-a mai stat în cale, în strâmtul nostru loc de popas mi-am început şi eu 113
pregătirile. Mi-am umflat salteaua pneumatică şi am împins-o în spaţiul îngust de pe platforma superioară. M-am întrebat apoi ce să fac cu bocancii. Nu mă hotărâm dacă să mă vâr în sac cu bocancii, ceea ce însemna o noapte neplăcută dar în schimb a doua zi de dimineaţă aş fi găsit bocanci calzi sau să am o noapte plăcută şi, invers, dimineaţa bocancii îngheţaţi. Mă simţeam slăbit, aşa că mă hotărât pentru o noapte confortabilă. Mi-am pus nişte ciorapi calzi căptuşiţi cu puf şi m-am înghesuit în sac. Nu aveam destul spaţiu să mă întind complet pe platforma de sus şi m-am ghemuit pe salteaua pneumatică cu capul lângă peretele cortului şi cu picioarele întinse spre colţul de pe platforma inferioară, trecând în felul acesta peste picioarele lui Tenzing. Nu aveam o poziţie prea confortabilă, dar eram mulţumit că aveam cât de cât un cort deasupra capului. Am legat o butelie cu măştile noastre de dormit şi am dat drumul oxigenului. Am verificat cu un chibrit aprins dacă funcţiona bine, apoi am întins una din măşti lui Tenzing care şi-o puse pe faţă. Mi-am pus şi eu masca şi m-am vârât şi mai adânc în sac. Tenzing a stins după
aceea primusul şi în cort se făcu deodată întuneric.
Cum stăteam culcat, respirând încet şi adânc raţia redusă de oxigen, gândul îmi fugi automat la ziua următoare. Erau atât de multe întrebări la care trebuia să răspund! Vom fi în stare să urcăm, doar cu 3 litri de oxigen pe minut? Vom avea noi destulă rezistenţă? Vremea avea să
fie frumoasă? Şi chiar dacă aveam să ajungem pe Vârful-de-sud, vom putea fi în stare să ne facem drum de-a lungul crestei către vârf – acea creastă pe care Evans şi Bourdillon o descrisese în culori atât de negre? Nu puteam răspunde însă la niciuna din aceste întrebări. Afară era o linişte perfectă iar noi, culcaţi în întunericul dinăuntrul cortului, încălziţi şi sătui după o masă
abundentă şi gustoasă, începuserăm să uităm că ne aflam pe o platformă îngustă sus, mult mai sus decât atinsese vreodată picior de om.
Deodată se auzi un huruit şuierător coborând de pe creastă. M-am rezemat repede cu umerii de peretele superior al cortului şi mi-am înţepenit puternic picioarele pe platforma de jos.
În clipa următoare o rafală de vânt ne izbi ca un berbec furios şi tot cortul se cutremură şi se clătină cum nu se poate mai neplăcut. În clipa când rafala atinse culmea furiei, Tenzing se ridică
în sus speriat dar, spre uşurarea noastră, ea încetă repede cu desăvârşire. Nu pot spune că ne-a plăcut câtuşi de puţin senzaţia pe care ne-a dat-o! Zece minute mai târziu a trebuit să-mi încordez din nou muşchii, deoarece o altă rafală îşi semnala apropierea duduind ca un tren pe deasupra noastră. Cortul se clătină şi se zbătu încă o dată şi apoi rafalele continuară să ne scuture cu regularitate. După o vreme, văzând că rezistam destul de bine rafalelor, îngrijorarea noastră se risipi şi sub efectul binefăcător al oxigenului, am aţipit.
M-am trezit brusc, cu mintea clară, dar tremurând de frig. Mi-am dat numaidecât seama că butelia noastră de oxigen se terminase. Era o linişte desăvârşită, întreruptă doar de Tenzing care se întorcea agitat când pe o parte, când pe alta în sacul lui de dormit, „Îi e frig şi lui”, gândii eu. Am privit cadranul ceasului – arăta ora unsprezece. Vântul părea să se fi potolit, ceea ce mă
linişti întrucâtva. Mi-ar fi fost mult mai cald dacă aş fi avut şi cealaltă jumătate a sacului meu dublu de dormit, dar o lăsasem jos ca să mai reduc din greutate, îl întrebai pe Tenzing dacă îi era frig, şi-mi răspunse afirmativ. Cum următoarele două ore trebuia să le petrecem fără oxigen, nu avea sens să ne lăsăm prada deprimării. Ştiam că aveam o rezervă serioasă de petrol şi-i propusei lui Tenzing să aprindem primusul, încercând să ne încălzim cu o băutură fierbinte. Fu şi el de aceeaşi părere şi, nu după mult timp maşinuţa noastră credincioasă începu să topească încet gheaţa. Îmi era chiar foame şi scotocind prin sac găsii câţiva biscuiţi pe care i-am mâncat cu un strat gros de miere solidă, zaharisită. Îmi plăcea zahărul sub orice formă, dar nu exagerat de dulce. Am început apoi să bem din nou căni mari de „limonada”. În acest fel cele două ceasuri au trecut surprinzător de repede. Curând se făcu şi ora l noaptea; venise vremea pentru cea de-a 114
