Cu speranţa de a găsi un drum pe care totuşi să ne putem asigura la piolet, am traversat pe panta stâncoasă pe care însă n-am găsit nici un punct de sprijin, din cauza suprafeţei ei netede.
Ne-am continuat, prin urmare, urcuşul anevoios şi deodată am observat că puţin mai sus de noi, creasta întunecoasă din stânga era acoperită de zăpada, cu aspect dur şi sigur. După eforturi mari şi cu multă atenţie ne-am căţărat peste o stâncă abruptă şi am înfipt coada pioletului în zăpada de pe creastă. Aceasta pătrunse cu greu, dar se înţepeni bine. Bucuria pe care mi-a dat-o buna asigurare la piolet, după toată nesiguranţa prin care trecusem până atunci, era de nedescris.
Prinsesem parcă puteri noi şi simţeam cum nervii şi muşchii mei încordaţi mi se destindeau. Am atacat vitejeşte cu pioletul panta abruptă, cioplind un şir de trepte sigure în sus.
Tăietor entuziast dar neexperimentat, Tenzing îmi luă locul şi tăie un şir neregulat de trepte, pe o porţiune tot atât de grea. Mergeam repede şi panta devenea din ce în ce mai lină. Cu un gest cavaleresc, Tenzing îmi făcu semn să trec eu în frunte şi cu emoţie crescândă am început căţăratul pe nişte pante solide, către piscul rotunjit al Vârfului-de-sud. Era abia ora 9. Ajunşi sus, am privit cu atenţie creasta care avea importanţă vitală pentru noi şi care ducea mai departe spre vârful Everestului, acea creastă pe care Evans şi Bourdillon o descriseseră ca fiind atât de înfricoşătoare. La prima vedere era nespus de impresionantă şi de înspăimântătoare. Pe muchia ei îngusta, stânca muntelui avea un înveliş subţire de zăpadă şi gheaţă care se prelungea în afară, peste faţa de est, în cornişe enorme şi înşelătoare care atârnau deasupra abisului şi care aşteptau 118
doar pasul alpinistului neatent ca să se rupă sub el şi să se prăbuşească împreună la peste 3000 m în jos, pe gheţarul Kangshung. De pe cornişe, zăpada se lăsa în pantă abruptă spre stânga, unindu-se apoi pe pereţii stâncoşi, verticali, care se înălţau la aproape 2500 m deasupra Circului-de-vest. Tabloul era cât se poate de impresionant! Dar cu cât priveam cu mai multă atenţie creasta, temerile începură să se destrame întrucâtva. Mă înşelam eu, sau vedeam un drum pe ea?
Căci panta de zăpadă din stânga, deşi foarte abruptă şi primejdioasă, se întindea totuşi aproape fără întrerupere pe prima jumătate a crestei, cu toate că, pe-alocuri, marile ei cornişe se avântau ameninţătoare în gol. Dacă ne-am fi putut deschide un drum de-a lungul acestei pante de zăpadă, am fi înaintat în orice caz pe o buna distanţă.
În această împrejurare favorabilă, cuprins de un sentiment de uşurare mi-am tăiat cu pioletul o platformă, imediat sub piscul Vârful-de-sud. Tenzing făcu la fel; apoi ne-am scos aparatele de oxigen şi ne-am aşezat jos. Ziua se menţinea deosebit de frumoasă şi nu simţeam nici vântul şi nici frigul prin mulţimea de haine groase cu care eram îmbrăcaţi. Am băut puţină
limonada din termosul lui Tenzing şi am controlat rezervele de oxigen. Butelia lui Tenzing era aproape pe sfârşite, iar a mea mai avea încă puţin oxigen. În plus mai aveam fiecare câte o butelie plină. Gândindu-ne că vom face faţă cu mai mult succes greutăţilor care ne aşteptau, dacă
vom duce poveri cât mai mici în spate, hotărârăm să folosim doar buteliile pline. Am scos deci butelia goală a lui Tenzing şi pe a mea aproape goală şi le-am pus în zăpadă. Am conectat apoi cu multă grija ultimele noastre două butelii şi le-am încercat să văd dacă funcţionează bine. Pe cadrane, acele stăteau nemişcate la presiunea de l 500 kg pe ţol- erau deci complete şi conţineau 800 litri de oxigen fiecare. Pentru a respira 3 litri pe minut ne trebuiau 180 litri pe oră şi deci ne asigurau un timp de rezistenţă de aproape patru ore şi jumătate. Cantitatea ce revenea fiecăruia nu era mare faţă de ceea ce mai aveam de făcut de acum încolo, dar eram hotărât, de va fi nevoie, ca la întoarcere să reduc consumul la doi litri pe minut.
Ceea ce mă încuraja şi mai mult, era faptul că la această înălţime puteam rezolva mintal, încet dar clar, probleme de aritmetică privitoare la rezervele noastre chiar fără să respir oxigen.
Şi calculele trebuiau să fie făcute corect, fiindcă orice greşeală putea să însemne un drum fără
înapoiere. Dar nu mai aveam timp de pierdut; trebuia să plecăm fără întârziere mai departe. M-am ridicat şi după ce am luat o serie de fotografii în toate direcţiile am băgat aparatul la loc în culcuşul lui cald din buzunarul hainei. Mi-am legat pe spate aparatul de oxigen, mult uşurat acum şi am conectat tuburile. Am făcut aceiaşi lucru cu aparatul lui Tenzing şi… iată-ne gata de plecare. I-am spus lui Tenzing să mă asigure la piolet şi apoi, cu emoţie, am tăiat un şir de trepte largi şi sigure în jos, spre şaua de zăpadă de sub Vârful-de-sud. În acest fel, la întoarcere, drumul avea să fie mai uşor. Tenzing coborî treptele până la mine şi mă asigură din nou la piolet.
Am început să înaintăm apoi pe panta abruptă de zăpadă de pe stânga crestei. De la prima lovitură de piolet fui cuprins de o mare emoţie. Spre surprinderea mea, zăpada era cristalină şi tare. Numai din două lovituri ritmice de piolet am săpat o treaptă suficientă chiar pentru bocancii noştri de mare altitudine, peste măsură de mari. Dar cel mai important lucru era ca aveam trepte rezistente şi sigure. Conştient întrucâtva de marile abisuri de sub mine, am cioplit un şir de trepte cât era coarda de lungă – 12 m, după care am înfipt coada pioletului în zăpadă, legând coarda în jurul său. Făcusem o asigurare de prim rang. I-am făcut semn lui Tenzing să urce la mine şi, pe când venea încet şi cu grijă de-a lungul treptelor, am filat coarda.
Când m-a ajuns, veni rândul lui să-şi înfigă pioletul în zăpadă pentru a mă asigura cu o coardă
bine întinsă, în timp ce eu continuam să tai trepte. Munca mă entuziasma; creasta de vârf a Everestului, zăpada tare şi loviturile uşoare şi line ale pioletului, toate se combinau dându-mi o senzaţie de forţă deplină cum nu mai trăisem niciodată la asemenea altitudini. Continuai să tăi 119
trepte, lungime după lungime de coardă.
Ne apropiam acum de un punct unde una din marile cornişe ale crestei înainta peste panta noastră. Trebuia să ajungem până jos la stânci ca să o evităm. Aşadar am tăiat un şir de trepte, coborând abrupt pe pantă până la o platformă mică, pe vârful stâncilor. Locul nu era prea fericit, totuşi se putea sta destul de sigur.
I-am făcut semn lui Tenzing să vină şi el. Pe când cobora spre mine, mi-am dat seama că
i se întâmplase ceva. Fusesem atât de absorbit de problemele tehnice ale crestei, încât aproape îl uitasem pe Tenzing; avusesem o vagă senzaţie că se mişca oarecum prea încet de-a lungul treptelor. Acum se vedea limpede că în afara mişcărilor extrem de încete, respiraţia să devenea accelerată şi greoaie; suferea cumplit. Am bănuit imediat că se întâmplase ceva cu aparatul său de oxigen şi ajutându-l să coboare pe platformă începui să-l examinez. În primul rând, pe ventilul măştii atârnau ţurţuri de gheaţă şi apoi, cercetând mai atent, am descoperit că tubul de expiraţie, care avea un diametru de 5 cm, era aproape complet astupat cu gheaţă. Din această cauză el nu mai putea să expire liber şi faptul îl chinuia foarte mult. Din fericire tubul era din cauciuc şi, strângându-l în mână, am reuşit să desprind toată gheaţa dinăuntru şi s-o fac să lunece afară.
Ventilele au început să funcţioneze din nou şi Tenzing simţi pe loc o mare uşurare. Cercetai apoi şi aparatul meu pentru control şi constatai că şi în tubul meu de expiraţie era gheaţa, dar nu îndeajuns ca să mă supere prea mult. Am îndepărtat gheaţa dinăuntru fără prea multă greutate şi apoi, involuntar, am privit aparatele de măsurare a presiunii – acele arătau peste l 315 kg ceea ce însemna ceva mai mult de 700 litri oxigen; cantitatea împărţită la 180 dădea cam patru ore de rezistenţă, ceea ce nu era de loc rău.
Privii apoi traseul din faţa. Porţiunea următoare nu arăta a fi prea uşoară. Platforma noastră de stâncă era suspendată chiar deasupra enormului perete vertical care ducea în jos până
în Circul-de-vest şi dacă priveam sub mine zăream o pată murdară jos, pe suprafaţa Circului, care ştiam că e tabăra a IV-a. Cuprins de dorinţa de a evada din izolarea noastră, începui să fac semne cu mâna şi să strig, dar dându-mi seama de nerozia mea încetai brusc să mai fac semne.
Pe vasta întindere a Everestului, la 2438 m deasupra celor de jos, eram invizibili chiar celui mai bun binoclu. M-am întors deci la problema pe care trebuia să o rezolv imediat. Stânca era mult prea abruptă ca să încerc să cobor şi s-o înconjur. Singurul lucru pe care puteam să-l fac era să
mă strecor de-a lungul platformei pe care stăteam şi să tai prize în gheaţa surplombantă care căuta parcă să mă împingă jos de pe platformă. Filat, strâns în coardă de Tenzing, am tăiat câteva prize de mâini şi am înfipt apoi pioletul cât am putut de bine în zăpada tare şi gheaţa solidă.
Folosind pioletul ca să-mi susţin greutatea, m-am deplasat repede de-a lungul platformei, înaintarea se dovedi mai uşoară decât socotisem, încă vreo câteva prize pentru mâini, o altă
legănare rapidă de-a lungul lor şi am tăiat apoi un şir de trepte până am dat de o pantă sigură
unde am cioplit o platformă încăpătoare de pe care l-am asigurat pe Tenzing, în timp ce urca spre mine.
Ne apropiam din ce în ce mai mult de cel mai formidabil obstacol de pe creastă – o treaptă mare de stâncă. Această treaptă apăruse întotdeauna clar în fotografiile aeriene, iar în 1951, cu ocazia expediţiei de recunoaştere pe Everest, o văzusem destul de limpede de la Tyangboche cu binoclul, întotdeauna o considerasem ca obstacolul de pe creastă care putea foarte bine să însemne înfrângerea unei expediţii. Am tăiat un şir de trepte peste ultima pantă de zăpadă, continuând să traversez peste o lespede abruptă de stâncă care ducea la baza treptei celei mari. Prizele de mâini şi de picioare erau mici şi aproape invizibile şi ca să mă descurc mi-am dat la o parte ochelarii de zăpada. Dar fără ei vântul năprasnic de pe creastă, încărcat cu mici fărâme de gheaţă, îmi luase parcă vederea.
120
Mi-am tras repede ochelarii la loc, îndepărtând gheaţa şi lacrimile şi am clipit mereu până ce am reuşit să văd din nou. Numai în urma acestei întâmplări am putut preţui îmbrăcămintea noastră care ne ocrotea de asprimea vremii, chiar în această zi frumoasă, la 8833
m. Cu toate că nu vedeam încă bine m-am căţărat pe lespede şi m-am lăsat apoi în jos într-o mică
văgăună de zăpadă la baza treptei. M-am oprit aici, aşteptându-l pe Tenzing.
Priveam cu îngrijorare în sus, la stânci, înfipte drept de-a curmezişul crestei, ca un perete vertical. Stâncile arătau extrem de greu de escaladat şi ştiam că puterea şi capacitatea noastră de a ne căţăra pe stânci abrupte la această altitudine, erau serios reduse. Am examinat atunci un eventual traseu pe stânga. Dacă coboram cam 40-50 m peste lespezi abrupte, puteam înconjura baza peretelui vertical, dar nu vedeam nici un indiciu că am fi putut urca din nou pe creastă. În acelaşi timp, dacă pierdeam înălţime, puteam avea urmări fatale. Oricât am căutat, nu am putut vedea pe nicăieri un drum uşor care să ducă sus pe treaptă sau, mai bine zis, nu se vedea nici un fel de drum. În cele din urmă, cuprins de desperare, am cercetat extremitatea dreaptă a stâncii verticale. Prinsă de aceasta şi atârnând deasupra prăpăstioasei feţe estice, se afla o cornişă mare.
Această cornişă gata să se prăbuşească, începuse să se desfacă de încleştarea cu care era ţinută de stâncă şi între stâncă şi gheaţă se ivise o crăpătură lungă, îngustă şi verticală. Era destul de largă
să încapă în ea un om şi, deşi nu prezenta prea multă siguranţă, era totuşi un drum. Luai hotărârea pe moment: Tenzing mă asigura la coardă excelent şi după cât părea eram foarte aproape de vârf – merita deci să încerc.
Mai înainte de a porni, am scos din nou aparatul de fotografiat. Nu credeam ca voi fi în stare să urc prin această despicătură şi minat de acel sentiment de mândrie pe care-l trăieşti atunci când eşti sigur că ai realizat un fapt unic, voiam să am dovada cel puţin că ajunsesem la un punct mult mai înalt decât Vârful-de-sud. Am luat prin urmare câteva fotografii şi apoi am mai controlat încă o dată oxigenul: avea o presiune de l 160 kg (l 160 scăzut din l 500 fac 340 kg; 340 faţă de l 500 reprezintă aproape 2/9 din 800 litri; rămân aşadar aproape 600 de litri; 600 litri împărţiţi la 180 fac aproape 31/2). Ne ajungea deci pentru trei ore şi jumătate de mers. Am verificat asigurarea la piolet făcută de Tenzing şi apoi, m-am strecurat uşor înăuntrul despicăturii.
Aveam în faţă peretele de stâncă, vertical, dar cu câteva prize promiţătoare, iar în spate zidul de gheaţa lucitor şi tare al cornişei, crăpat însă pe ici, pe colo. M-am agăţat de o priză de stânca din faţă şi apoi am înfipt puternic unul din colţari în gheaţa din spate. Rezemându-mă cu aparatul de oxigen de zidul de gheaţa, m-am ridicat încet. Căutând apoi cu înfrigurare un punct de sprijin cu bocancul liber, am descoperit o mică ieşitură pe stâncă şi am trecut astfel pe al doilea picior, o parte din greutatea primului. Rezemându-mă din nou cu spatele de cornişa de gheaţă, am căutat să-mi recapăt respiraţia. Eram stăpânit necontenit de teama ca nu cumva să se desprindă cornişa. Din cauza acestei primejdii nervii îmi erau încordaţi la culme. Mi-am croit totuşi încetul cu încetul drum în sus, zvârcolindu-mă, răsucindu-mă şi folosind fiecare priză
oricât de mică. Într-un loc am reuşit să înfig pioletul într-o fisura de gheaţă şi am putut să mă urc astfel o porţiune fără priză. Aproape de marginea de sus am găsit un loc de sprijin pentru picior într-o gaură făcută în gheaţă şi în clipa următoare mi-am întins mâinile peste partea de sus a stâncii şi m-am tras afară din despicătură, la loc sigur. Coarda era complet întinsă; cei 12 m ai ei ne ajunseseră la limită. M-am întins deasupra pe o mică platformă de stâncă gâfâind puternic; după câteva clipe îmi dădui seama că mă aflam sus pe treaptă şi simţii o străfulgerare de încredere şi hotărâre de a continua drumul, care învinse cu totul senzaţia mea vremelnică de slăbiciune. Pentru prima oară în tot cursul expediţiei eram convins că voi ajunge pe vârf. „Ar trebui să intervină ceva cu adevărat imposibil de trecut ca să ne mai poată opri acum”, gândeam 121
eu. Şi totuşi nu puteam să-mi înăbuş cu totul uimirea că fusesem în stare să înving cei 8833 m, chiar şi cu ajutorul oxigenului.
Când am început să respir mai regulat, m-am ridicat în picioare şi, aplecându-mă peste margine, am făcut semne lui Tenzing să urce. El intră în despicătură, iar eu începui să filez coarda cu putere, luându-i astfel din greutate. La rândul său el începu să se zbată, să se subţieze şi să-şi forţeze drumul în sus, până ce, în sfârşit, am izbutit să-l aduc la loc sigur, gâfâind şi abia trăgându-şi sufletul. Odihna ne-a fost doar de o clipă. Deasupra noastră creasta continua ca şi până atunci: enorme cornişe spânzurate pe partea dreaptă şi pante abrupte de zăpadă coborând spre pereţii de stâncă verticali, pe stânga.
