gloria deplină a victoriei, şerpaşul Tenzing. Există însă şi în cartea lui Hillary unele relatări şi unele aprecieri pe care, în ciuda eforturilor de a fi mereu sincer., autorul le face sub presiunea unei întregi educaţii primite în spiritul concepţiei colonialiste. Aceste relatări se referă mai ales la atitudinile şefilor de expediţii John Hunt şi Eric Shipton faţă de locuitorii băştinaşi şi mai ales faţă de cărăuşii şi ghizii indigeni, care pot fi consideraţi, în egală măsură, cuceritorii marilor înălţimi ale Everestului. Atât Shipton cât şi Hunt se consideră domni, stăpâni, „sahibi”. Ei evită
în general contactul prea strâns cu localnicii, care sunt în fond colaboratorii lor principali, cei care reuşesc isprăvi egale cu ale lor şi peste acestea poartă şi greul cărăuşiei, al corvezilor. Chiar când înfruntă, cot la cot cu ei moartea – şi o înfruntă mereu, la fiecare pas – Shipton şi Hunt nu uită că fac parte din „lumea civilizată”.
În acest sens, sunt semnificative însemnările lui Tenzing în cartea autobiografică Tigrul zăpezilor scrisă de J. R. Ulman. În ce-l priveşte pe Hillary, Tenzing îşi formează o opinie mult mai favorabilă. El notează (loc cit., pp. 207-208, ediţia în limba rusă): „Din momentul repartizării şi până la sfârşitul expediţiei, eu şi Hillary am format o pereche. Ni se cereau tot timpul mari eforturi. Trebuia în acelaşi timp să ne păstrăm forţele şi să fim în cea mai bună
formă. Pe când ceilalţi făceau antrenamente, noi trebuia să mergem tot timpul cărând greutăţi în spinare, antrenându-ne cu oxigen şi ajutând tinerii şerpaşi să se ferească de avalanşe. Nu mai ştiu de câte ori am făcut acest drum, dar îmi amintesc că într-o singură zi am mers de la bază până la tabăra a IV-a şi înapoi. Este de la sine înţeles că n-am fi reuşit acest lucru dacă n-am fi mers bine şi repede. Hillary este însă un alpinist minunat, are multă forţă şi rezistenţă. A mers deosebit de bine pe zăpadă şi pe gheaţă, lucru pe care l-a practicat mult în ţara sa, Noua Zeelandă. După cum le stă bine oamenilor de acţiune, el vorbeşte puţin, ceea ce nu-l împiedică să fie un tovarăş bun şi vesel. Şerpaşii îl iubeau – era întotdeauna gata să-şi împartă cu ei alimentele şi echipamentul.
Formam amândoi o pereche destul de comică, Hillary fiind cu 20 cm mai înalt decât mine.
Aceasta nu ne-a jenat însă niciodată. În ascensiunile comune colaboram minunat şi între noi s-a statornicit o legătură bine sudată. Voi povesti despre o întâmplare care arată cum am lucrat împreună; într-o seară am coborât, ajutându-ne unul pe altul, de la tabăra a II-a la tabăra I.
Hillary mergea înainte şi eu după el. Ne-am făcut drum printre colţurile înalte de gheaţă când, deodată, zăpada de sub picioarele lui Hillary a cedat şi el a căzut într-o crevasă. „Tenzing!
Tenzing!” m-a strigat el. Din fericire frânghia era întinsă şi eu mi-am păstrat cumpătul. Am reuşit să înfrânez căderea după ce Hillary zburase 5 metri în gol, iar apoi am izbutit să-l ridic treptat până sus. Hillary nu s-a ales decât cu câteva zgârieturi. Când ne-am întors în tabără el a povestit celorlalţi, fără nici o reţinere, întâmplarea şi a adăugat: „Dacă nu era Tenzing, astăzi aş
fi fost mort”. A fost un mare elogiu acesta pe care mi l-a adus şi m-a bucurat mult că mi l-a făcut.
Desigur, n-a fost nimic deosebit în toate acestea. Fără accidente nu se pot face ascensiuni, iar alpiniştii trebuie să fie întotdeauna gata să se ajute unul pe altul…” „. Am întâmpinat deopotrivă
aceleaşi greutăţi. Fiecare ajuta pe celălalt şi primea de la acesta acelaşi ajutor. Odihnindu-ne puţin, am reluat ascensiunea, făcându-ne drum tot mai sus. Şi iată-ne în faţa ultimului obstacol serios în calea spre culme: un perete stâncos, vertical, care se înălţa chiar pe creastă, împiedicând înaintarea. Cunoşteam această stâncă, o văzusem în fotografiile luate din avion şi o examinasem de jos, din Teangboci, cu binoclul. Acum se punea problema: să escaladăm stânca sau s-o înconjurăm? Se părea că există numai o singură trecere, îngustă şi abruptă, între stâncă şi cornişă.
Hillary a pornit primul, încet şi cu băgare de seamă el a păşit pe o teşitură largă, trebuind să se ridice cu spinarea înainte şi sprijinindu-se cu picioarele de cornişă, în timp ce eu mi-am încordat toate forţele ferindu-l, deoarece se temea foarte mult că cornişa nu va rezista. Din fericire totul s-a sfârşit cu bine. Hillary a ajuns pe culmea stâncii, apoi m-am asigurat cu frânghia pe care o ţinea 6
el.
Aici trebuie să spun cu sinceritate, că nu consider absolut exactă povestirea lui, redată în cartea Înalta aventură. În primul rând, Hillary consideră că înălţimea peretelui de stâncă era de 12 metri, iar eu cred că nu avea mai mult de 5. Mai departe, din povestirea lui Hillary reiese că
ascensiunea adevărată a făcut-o numai el, iar eu am fost tras în sus. Adevărul este că nimeni nu m-a tras şi nu m-a târât. Ca şi Hillary, eu m-am căţărat singur pe crăpătură şi dacă el m-a asigurat în acest timp şi eu am făcut acelaşi lucru pentru el. Vorbind despre aceasta, trebuie să lămuresc o chestiune. Hillary este prietenul meu. El este un alpinist minunat şi un om minunat şi eu mă
mândresc cu faptul că am ajuns împreună cu el pe culmea Everestului. Cred totuşi că în povestirea lui despre ascensiunea făcută de noi, Hillary nu este absolut drept faţă de mine. Tot timpul el lăsa să se înţeleagă că atunci când lucrurile mergeau bine, aceasta i se datora exclusiv lui şi dacă au existat greutăţi, acestea au fost din cauza mea. Aceasta nu este just. Niciodată eu n-aş afirma că s-ar fi putut cuceri Everestul de unul singur. Eu cred că nici Hillary n-ar trebui să
lase să se înţeleagă că el ar fi putut să realizeze asaltul singur şi că eu n-aş fi ajuns la culme fără
ajutorul lui. Tot drumul, la ducere şi la înapoiere, ne-am ajutat reciproc. Aşa trebuia să fie, aşa trebuia să se în tâmple, căci noi n-am fost conducători şi conduşi, am fost parteneri egali”.
Acest lucru se oglindeşte fidel în textul declaraţiei făcute de E. P. Hillary, după
ascensiune, în cabinetul primului ministru al Nepalului. Ea sună astfel: „La 29 mai, eu, împreună
cu şerpaşul Tenzing, am pornit din tabăra noastră superioară pe Everest la asaltul culmilor. În timpul ascensiunii pe culmea de sud, mergea înainte când unul, când altul. Am trecut peste culmea de sud şi am început să ne urcăm pe creasta dinainte de culme. Am ajuns pe culme aproape concomitent. Ne-am strâns reciproc mâinile, fericiţi de victoria noastră. Apoi l-am fotografiat pe Tenzing cu steagurile Marii Britanii, Nepalului, Naţiunilor Unite şi Indiei.
Semnat: E. P. HILLARY” „Fiecare cuvânt din această declaraţie – scrie Tenzing – este adevărul pur. Întocmai aşa s-a întâmplat. Am atins culmea aproape concomitent. Şi aşa a rămas până în prezent când, din motivele pe care le-am expus, mi se pare mai just să povestesc tot amănunţit”.
Lectura cărţii-jurnal a lui Hillary este deosebit de interesanta şi de instructivă, semnificativă chiar în acest secol al avântului spre spaţiile siderale, pentru posibilităţile nelimitate ale omului. Căci aventura alpinistului neozeelandez şi a şerpaşului nepalez este cu mult mai mult decât o performanţă sportivă cu totul neobişnuită, este o victorie a căutărilor şi încercărilor omeneşti din toate timpurile de a supune forţele oarbe ale naturii înconjurătoare, este satisfacerea pasiunii omeneşti de a cerceta şi de a cunoaşte tot mai mult, este acţiune şi poezie, este ilustrarea puterii de luptă, de sacrificiu şi de abnegaţie a acelora dintre oameni care şi-au câştigat faima de eroi în lupta pentru progres şi civilizaţie.
I. VORNIC.
7
PRIMII PAŞI.
Până la vârsta de şaisprezece ani nu văzusem încă muntele, îndeletnicirea prosperă a tatălui meu – albinăritul – mă împiedicase până atunci să mă bucur de răgazul vacanţelor, în schimb ajunsesem să învăţ şi eu meseria tatii, chiar înainte de a împlini treisprezece ani.
În iarna anului 1935 pusesem ceva bani deoparte şi mi s-a dat voie să plec într-o tabără
şcolară de schi, la Ruapehu2 , unul din marii noştri vulcani din Noua Zeelandă. Eram atunci în clasa a VI-a şi arătam ca un tinerel înalt, osos şi stângaci, care era departe de a fi băiatul cel mai isteţ din clasă. Până în acel an nu cred că mă depărtasem la mai mult de 50 de mile3 de Auckland4. Auzisem poveşti minunate de la ceilalţi băieţi despre vacanţele petrecute la schi, dar ele nu mă atrăgeau prea mult; singura mea dorinţă era să pot colinda lumea.
Am văzut pentru prima dată zăpadă5, când am coborât din tren, la miezul nopţii, în gara National Park. Nu era multă, dar ne-a cuprins pe toţi o bucurie de nedescris şi în câteva clipe, bulgări de zăpadă, tari ca fierul, zburau prin aer din toate părţile; mai târziu, pe când autobuzul nostru urca încet spre „castelul” aşezat sus pe coasta muntelui, priveam cum farurile sale puternice dădeau viaţa în întuneric unei lumi scânteietoare de basm în care domneau zăpada strălucitoare, pinii pitici şi pâraiele îngheţate. Când m-am vârât în sacul meu de dormit, pe la orele doua noaptea, mă simţeam într-o lume nouă, ciudată, plină de senzaţie.
Timp de zece zile am petrecut minunat, schiind şi jucându-ne pe coastele de la poalele muntelui, dar nu-mi amintesc să-mi fi aruncat vreodată ochii spre vârful lui. Ni se spusese că
părţile de sus ale muntelui sunt primejdioase; din această cauză nici n-am îndrăznit să mă
aventurez spre ele; le priveam doar cu respect şi teamă. M-am întors acasă, cuprins de un entuziasm nemărginit pentru soare, frig şi zăpada – dar mai cu seamă pentru zăpadă!
După aceea, n-am mai avut prea des prilejul să văd zăpadă. Doi ani din viaţă a trebuit să
mi-i petrec la universitate, până să-mi conving părinţii că nu eram făcut pentru o carieră
academică. Nu cred că eram mai puţin înzestrat decât alţii, dar fără îndoială eram leneş, iar lecţiile de geometrie în spaţiu nu-mi deşteptau nici un interes. Am renunţat aşadar la studii şi am început să lucrez la stupăria tatălui meu, ca muncitor apicol. Duceam o viaţă plăcută în aer liber şi soare, dar care cerea o muncă fizică aspră. În felul ei era o viaţă plină de neprevăzut şi de aventură, o luptă neîncetată împotriva capriciilor vremii şi o agitaţie nebună când stupii porneau să roiască toţi deodată.
Nu puteam şti niciodată dacă recolta avea să fie mare sau mică până când nu adunam şi ultima livră6 de miere din stup; totuşi în lunile pline de frământare, când albinele culegeau mierea, gândul unei recolte bogate ne îmbărbăta în lungile şi grelele ceasuri de muncă. Ţin minte că eram nişte optimişti fără leac. În schimb, când venea iarna colindam dealurile împădurite din împrejurimi, învăţând să mă descurc singur la drumeţie, în timp ce în suflet mi se deşteptau fiorii dorului de necunoscut.
La douăzeci de ani am făcut prima mea excursie mai lungă, împreună cu un prieten mai în vârstă, în Insula de sud a Noii Zeelande. Printre planurile noastre era şi acela de a petrece două
zile la o renumită staţiune turistică, „Ermitajul”, aflată în preajma piscurilor uriaşe ale Alpilor 2 Cel mai înalt vârf (2796 m) din insula nordică a Noii Zeelande 3 1 milă terestră = l 609 m.
4 Al doilea mare oraş al Noii Zeelande, situat în insula nordică.
