10
vechi iar el avea la activul lui multe ascensiuni grele. În vara aceea, pe când coboram împreună
gheţarul Tasman, George îmi spuse deodată:
— Ed, te-ai gândit vreodată să urci pe Himalaya?
Era un gând care-mi încolţise de mult în minte şi de aceea i-am răspuns afirmativ, fără
ezitare, cu emoţia celui care-şi găseşte gândul în gândul altuia. Ne-am hotărât în grabă să
întocmim un plan, să organizăm un grup şi să ne procurăm banii necesari de drum. Întâmplător plecam în Anglia peste câteva luni aşa că aveam posibilitatea să culeg toate informaţiile cu privire la echipamentul şi hrana necesară unei astfel de expediţii.
La drept vorbind, n-am putut să culeg prea multe informaţii în Anglia, întrucât în Europa10 când am ajuns era vară şi mai toţi membrii Clubului alpin erau plecaţi în Alpi. Dornic de a cunoaşte şi această regiune am plecat şi eu în Alpi împreună cu alţi doi neozeelandezi cu care am alcătuit un grup şi am făcut împreună o excursie minunată. Mai întâi ne-am dus în Austria, unde ne-am simţit în largul nostru în cabane mari, comode şi unde suiam o sumedenie de munţi uşori. Alpinismul din Austria se deosebea atât de mult de urcuşul cutezător cu care ne obişnuisem, încât ni se părea un fel de concediu de odihnă de care era bine să profităm cât mai mult, făcând mereu ascensiuni. De acolo ne-am dus în Elveţia, unde am vizitat câteva locuri din cele mai cunoscute. Am urcat multe vârfuri măreţe, dar în general destul de uşoare, probabil fiindcă urmam mai întotdeauna drumul marcat în ghidurile turistice ca „le plus facile”11.
Perioada noastră cea mai activă a fost când cinci zile de-a rândul am urcat cinci vârfuri de câte 4000 metri, în Oberlandul bemez.
Întâlneam atât de rar zile frumoase în Alpii neozeelandezi, încât căutam să profităm de fiecare din frumoasele zile din Alpii elveţieni.
Într-o zi, intrând la poşta din Jungfraujoch ca să ne luăm corespondenţa, am găsit o scrisoare de la George Lowe cu veşti emoţionante. Ne scria că fusese invitat de un grup de prieteni din Noua Zeelandă să participe la o ascensiune în Himalaya. Toţi erau alpinişti de primul rang care făcuseră nişte planuri straşnice. La propunerea lui, m-au invitat şi pe mine. I-am răspuns imediat acceptând oferta.
Când m-am întors în Noua Zeelandă organizarea expediţiei era într-un stadiu înaintat.
Planurile noastre iniţiale erau foarte cutezătoare; o echipă de zece oameni avea să atace piscul Kanchenjunga12. Dar de la început ne-am izbit de greutăţi: timpul trecea şi autorizaţia nu mai venea; începuseră să se ivească probleme financiare. Din această cauză numărul entuziaştilor începu să scadă treptat, astfel că până la urmă am rămas doar patru: Riddiford, Lowe, Cotter şi eu.
Uneori credeam ca nu vom mai pleca niciodată, dar Riddiford nu-şi pierdea curajul. Era un bun organizator şi plin de un entuziasm inepuizabil. Până la urmă am reuşit să strângem şi banii necesari. Principala noastră ţintă devenise între timp piscul Muktit Parbat, înalt de 7242 m, situat în masivul Garhwal din Himalaya. Eram în inima Himalayei când am aflat vestea unei noi expediţii de recunoaştere pe Everest.
Cineva ne trimisese un articol tăiat dintr-un ziar care ne-a fost adus în tabără de curierul nostru special. Ştirile erau emoţionante şi ne răscoleau sufletul. Cât n-am fi dat şi noi să
participăm la o asemenea expediţie.
Am citit cu nesaţ tot ce spunea articolul. Toate expediţiile precedente – ne informa 10 Hillary a plecat iarna din Noua Zeelandă, însă în Europa, care este în cealaltă emisferă a globului, era vară.
11 Cel mai uşor.
12 Vârf în munţii Himalaya, 8578 m.
11
articolul – folosiseră drumul prin Tibet13 încercând să atace vârful Everest pe pantele lui nordice.
Din 1921 se organizaseră până atunci şapte expediţii şi deşi alpiniştii înfăptuiseră acte de un curaj nemaiîntâlnit şi de o rezistenţă uimitoare, niciunul nu a putut urca mai sus de un punct situat cam la 300 m sub vârf. Era ca şi cum ar fi existat o barieră invizibilă la 8534 m, peste care nici un om nu putea trece. După aceste expediţii, timp de mai bine de zece ani muntele fu complet abandonat.
Everestul era situat pe frontiera dintre Tibet şi Nepal14. Ce e drept, partea nepaleză a muntelui foarte abruptă era socotită de toată lumea inaccesibilă, iar nepalezii interziseseră
întotdeauna cu stricteţe europenilor să vină în ţara lor. Acum însă Nepalul adoptase o politică
mai largă.
În 1950, doi celebri alpinişti, americanul Houston şi englezul Tilman, au primit autorizaţia de a călători prin Nepalul de vest până la poalele muntelui. Din motive necunoscute, s-au oprit la o distanţă de câteva mile de munte şi s-au întors, declarând că după părerea lor nu există nici o posibilitate de a găsi un drum pe partea aceea a Everestului.
Cunoşteam multe din aceste amănunte, dar articolul scria în continuare: „În ciuda acestor ştiri descurajante, o nouă expediţie de recunoaştere de proporţii mai mici va porni în toamna anului 1951 – adică numai peste câteva luni – să cerceteze posibilităţile de a ajunge la munte pornind dinspre sud. Şi expediţia va fi condusă de nimeni altul decât de însuşi Shipton”.
Cu invidie în glasuri, am discutat apoi toţi patru despre emoţiile puternice pe care ar trebui să le simtă cel care participă la o expediţie pe Everest. Apoi am revenit la preocupările noastre, deşi mai toţi ne făuream în minte tot felul de vise.
Până la acea dată, învăţasem multe lucruri despre călătoriile în Himalaya – ce fel de comportare trebuie să ai faţă de culii15 care au stări de spirit foarte schimbătoare şi cum să te comporţi faţă de băştinaşi. De foarte multe ori însă, istoviţi şi vlăguiţi, pierdeam şi ultimul dram de voinţă în aerul rarefiat şi greu de respirat al marilor înălţimi. Dar învăţam mereu lucruri noi şi le învăţam repede, iar Lowe şi cu mine formam un cuplu plin de energie şi de optimism. Am făcut împreună expediţia de recunoaştere a marilor gheţari de la poalele lui Mukut Parbat şi am descoperit o trecere peste meterezele lui formidabile. Tot împreună am pus bazele taberei a III-a la 6400 m. La 11 iulie, Riddiford, Cotter şi Pasang pornind de la această tabără au atins, după
multe eforturi, vârful lui Mukut Parbat.
Când ne-am întors la Ranikhet16 eram slabi, epuizaţi şi fără un ban în buzunar dar, cu toată modestia noastră, ni se citea uşor pe faţă mândria de a fi cucerit şapte noi piscuri.
În momentul când am intrat în holul hotelului, neraşi şi murdari, portarul ne-a înmânat imediat o telegramă. Era o invitaţie pentru doi dintre noi de a participa la expediţia lui Eric Shipton.
Aşadar, porneam la drum spre Everest!
13 Ţinut muntos cu podişuri înalte, Regiune Autonomă din R. P. Chineza.
14 Stat independent aşezat între India şi R. P. Chineză.
15 Denumire indiană pentru hamali.
16 Orăşel în India, în apropierea frontierei de vest a Nepalului.
12
SPRE EVEREST ÎN 1951
Împreună cu Riddiford şi cu cei doi din şerpaşii17 noştri, Pasang şi Nyima, am ajuns la Lakhnow18 la 28 august. Urma să ne întâlnim cu Shipton şi grupul lui la capătul de cale ferată
