cerceteze de aproape căderea de gheaţă. Shipton dorea să se urce într-un loc de unde să poată
avea o vedere de ansamblu asupra Circului-de-vest şi mă invită să merg cu el. Am părăsit tabăra şi am înaintat cu greu până la poalele unei creste ce cobora din muntele Pumori – 7100 m.
Amândoi eram în formă, astfel că am urcat fără oprire, înălţimea începea însă să-şi facă efectul.
Aerul rarefiat ne obosea plămânii, neîngăduindu-ne să ne mişcăm destul de repede. La o altitudine de 5800 m am făcut un scurt popas, de unde am admirat minunatele privelişti ce ni se ofereau în jur. Apoi am continuat urcuşul pe ultimele înălţimi. Ne-am căţărat pe un vârf de stânca drept ca un perete, tăind câteva trepte în zăpada îngheţată şi am căzut istoviţi de oboseală dar plini de bucurie, pe o platforma mică situată la o înălţime de 6100 m.
Aproape din întâmplare privii spre Circul-de-vest, deşi nu mă aşteptam să vad mare lucru. Spre uimirea mea însă, am văzut întreaga vale care se deschidea în faţa ochilor noştri. O
albie lungă, îngustă, plină de zăpadă, pornea din partea de sus a căderii de gheaţă şi urca pieptiş
pe faţa lui Lhotse, spre capătul de sus al Circului. Şi chiar în clipa când acelaşi gând îmi trecea şi mie prin minte, îl auzii pe Shipton spunând: „Să ştii că pe acolo s-ar putea să avem un drum”.
Dar i-am simţit în glas o umbră de neîncredere. De pe platoul Circului-de-vest părea posibilă
urcarea pe gheţarul Lhotse – oricât de abrupt şi plin de crevase36 arăta acesta – iar de acolo un traverseu lung peste o faţă abruptă ducea spre o şa la 7900 m pe coasta sudică a muntelui Everest
– Şaua-de-sud. Drumul arăta a fi anevoios, dar era totuşi un drum. Am discutat cu aprindere descoperirea noastră. Din păcate nu aveam echipamentul necesar şi nici oameni destui ca să
folosim această descoperire, dar cel puţin puteam încerca să găsim un drum de-a lungul căderii de gheaţă şi să ne întoarcem anul următor ca să atacam muntele cu forţe puternice. Am căutat cu privirea grupul care se afla pe căderea de gheaţă. Zărirăm doar doi din ei, care urcau repede pe partea stângă. După graba cu care mergeau, recunoscui pe Riddiford şi pe Pasang.
Era cald şi plăcut pe platforma noastră şi mulţumiţi ne-am luat în tihnă prânzul. Aveam de acolo o vedere minunată a drumului de nord spre Everest, iar Shipton îmi arătă toate locurile care deveniseră celebre, datorită expediţiilor anterioare – Tabăra a V-a, Tabăra a VI-a, Banda neagră, Banda galbenă şi Marele culoar. Şi fără îndoială că înălţimea de 8500 m – punctul atins 34 Cuvânt galic (dialect vorbit în Ţara Galilor din Anglia); înseamnă vale închisă sub coasta unui munte. Sinonim cu circ.
35 O cascadă de gheaţă, adesea de mărime gigantică, ce se formează în locurile unde fundul albiei gheţarului îşi schimbă unghiul de înclinaţie sau direcţia.
36 Crăpătură adâncă în gheţar, formată când panta pe care curge gheţarul îşi schimbă unghiul de înclinaţie sau la cotiturile gheţarului.
24
de atâţi oameni curajoşi, printre care şi Shipton însuşi, părea doar la un pas de vârf. Coborâi creasta ameţit din pricina omoţiei de care fusesem cuprins; eram unul dintre primii oameni care privise Circul-de-vest, văzusem un drum nou spre Everest, iar vechiul drum, devenit clasic, îmi fusese explicat în amănunţime de unul din cei mai renumiţi alpinişti. Ce altceva îmi mai puteam dori?
Grupul care pornise să cerceteze căderea de gheaţă se reîntorsese la tabăra de bazădupă
ce lipsise toată ziua. Bourdillon şi Ward cercetaseră povârnişurile din dreapta, până când piedici din ce în ce mai mari şi lipsa de obişnuinţă îi siliseră să se întoarcă. Riddiford şi Pasang avuseseră mult mai mult succes. Cum bănuisem, ei erau cei doi care merseseră spre stânga şi urcaseră mai bine de vreo 300 m pe căderea de gheaţă, fără prea mare greutate, înainte de a fi opriţi de o regiune aproape inaccesibilă din cauza crevaselor. Ştirile acestea ne-au dat curaj.
A doua zi, în timp ce ceilalţi se odihneau pentru a-şi recăpăta forţele, Shipton şi cu mine am traversat gheţarul Khumbu şi am urcat o creastă lungă, la nordul căderii de gheaţă. De la înălţimea de aproape 6000 m, am putut vedea perfect căderea şi am putut urmări uşor traseul parcurs de Riddiford. Mai rămânea încă o cale destul de lungă până la vârf iar urcuşul mai departe se arăta a fi cu mult mai greu. Amândoi însă socoteam drumul accesibil, aşa că ne-am decis să-l încercăm.
La 2 octombrie, Shipton, Bourdillon, Riddiford şi cu mine am instalat o tabără la poalele căderii de gheaţă. Murray şi Ward nu se aclimatizaseră încă destul de bine şi rămăseseră în urmă
la bază. Era o zi mizerabilă cu ninsoare. Ne-am grăbit să ne instalăm corturile şi să ne adăpostim în ele. Trei din şerpaşi rămăseseră cu noi. Timp de o zi şi jumătate a nins într-una, aşa că nu ne-am mişcat din corturi. În schimb, dimineaţa zilei de 4 octombrie a fost frumoasă şi rece. Am pornit spre căderea de gheaţă la ora 8. Zăpada adâncă era afânată şi munceam din răsputeri să ne facem drum prin ea. Am lucrat pe rând cu toţii. Treaba mergea totuşi surprinzător de uşor. Am cotit la dreapta şi la stânga, printre blocuri de gheaţă adânc îngropate în zăpadă, trecând peste nenumărate crevase bine podite de zăpadă. Era foarte rece, iar Riddiford şi mai cu seamă eu sufeream cumplit din cauza că ne îngheţaseră picioarele. Când am ajuns într-un loc însorit, a trebuit să ne scoatem bocancii, care nu erau speciali pentru zăpadă şi să ne frecăm picioarele pentru a le dezgheţa.
Nu ne-a trebuit mult să ajungem la punctul cel mai înalt, atins cu câteva zile în urmă de Riddiford. L-am apreciat la vreo 5800 m înălţime. Cum Bourdillon simţea că altitudinea îl obosea prea mult, se hotărî să se oprească şi să ne aştepte acolo. De acum înainte urcuşul devenea cu mult mai greu. Trebuia să ne croim drumul prin zăpada adâncă şi de care nu puteam fi siguri. La o mică distanţă înaintea noastră, se afla o platformă mare ce se întindea peste partea de mijloc a căderii de gheaţă. Dar drumul până la ea ne era barat de un labirint de crevase şi blocuri de gheaţă, ce nu păreau să ofere nici o stabilitate. În schimb, zăpadă mare pe care o adusese musonul se dovedi acum o adevărată binefacere. Ea podise crevasele şi umpluse golurile dintre blocurile de gheaţă. Hotărâţi, am săpat înainte drumul prin zăpada, urcându-ne în cele din urmă, cu greu, pe platforma din mijloc.
Drumul din faţa noastră nu arăta a fi de loc uşor. Blocuri mari de gheaţă erau îngropate adânc în zăpadă şi multe din ele dădeau impresia că se puteau prăvăli cu uşurinţă. Eram foarte conştienţi şi de un alt pericol. Sus, deasupra noastră, de pe crestele Everestului şi ale lui Nuptse, atârnau gheţari. Din când în când, mase mari de gheaţă se desprindeau şi lunecau la vale pe căderea de gheaţă, rupând şi distrugând totul în calea lor. Pentru a le evita, trebuia să ţinem drept pe mijlocul căderii. Cu toate aceste pericole, trecând cu rândul în frunte pentru a împărţi eforturile în mod egal, înaintăm cu greu în sus, ocolind crevasele sau trecând pe sub turnuri de 25
gheaţă, care se înălţau drept deasupra noastră. Pe la ora unu, am socotit că mersesem destul, aşa că ne-am oprit să ne luăm prânzul pe vârful unei movile de gheaţă, în bătaia soarelui. Deşi hrana şi odihna ne-au dat forţe noi, totuşi ne-am continuat drumul cu oarecare îngrijorare. Seracuri37
enorme de gheaţă îmbrăcau stâncile de-a lungul drumului, iar sfărâmăturile căzute de pe laturile lor ne împiedicau înaintarea. Urcam acum în susul unor pante foarte abrupte şi starea zăpezii ne făcea destule griji. Era afânată şi foarte adâncă, însă la suprafaţă era acoperită cu o crustă întărită
de vânt, care o fixa pe loc. Ne temeam totuşi să nu lunece. Partea de sus a căderii de gheaţă din faţa noastră ne îndemna însă să continuăm urcuşul, înaintam aşa de încet, încât am fi inspirat milă oricui. Lipsa de oxigen cerea sforţări supraomeneşti plămânilor, în timp ce ne luptăm să
urcăm prin zăpada adâncă adesea până la şold. Schimburile deveniseră mai dese, fiecare dintre noi trecând pe rând în frunte; şi cu cât câştigăm înălţime, cu atât ne schimbam mai des. Ne-am tras cu corzile în susul unei râpe abrupte şi de aici am urcat pe o platformă de zăpadă de unde se deschidea în faţa noastră ultima mare crevasă care ne mai despărţea de pragul Circului-de-vest.
Era o crevasă foarte largă, în parte umplută cu zăpadă, iar peretele de sus, în loc să fie vertical, era un povârniş lung şi foarte prăpăstios acoperit de zăpadă. Lucrurile se înfăţişau urât.
Doi din şerpaşi cerură permisiunea să rămână pe loc, însă Pasang continuă să meargă cu noi. Era acum rândul meu să trec în frunte şi am coborât în crevasă, înotând până la brâu prin zăpada moale, am deschis o pârtie peste blocurile de gheaţă ce urcau ca un perete vertical şi apoi cu foarte multă grijă am trecut peste un pod nesigur de zăpada, care se întindea deasupra abisurilor de gheaţă. Mă oprii epuizat pe o mică limbă de zăpadă, la poalele povârnişului abrupt. Nu eram de loc mulţumit de starea zăpezii. Ascundea, fără îndoiala, destule primejdii şi nu aveam decât o singură dorinţa: să mă îndepărtez de locurile acelea cât mai repede posibil.
Ceilalţi urcau după mine tăcuţi. „Poate că n-are rost să fiu atât de îngrijorat”, gândii în sinea mea şi dând din umeri, n-am mai scos nici o vorbă.
Singurul drum posibil, pe peretele prăpăstios, era să urcăm vertical vreo 18 m şi apoi să
traversăm spre dreapta. Era rândul lui Pasang să meargă în frunte şi faptul că l-am lăsat să ne conducă printr-un loc ca acesta arată nesiguranţa noastră. Pasang porni în sus, cufundându-se în zăpada adâncă, iar Riddiford şi Shipton îl urmară. Am asigurat echipa cu pioletul meu înfipt adânc în pantă. Când ceilalţi au ajuns la capătul de sus al porţiunii verticale, m-am urcat după ei şi din nou i-am asigurat la piolet. Locul era cât se poate de impresionant, căci de acolo puteam privi drept în jos, în adâncul verzui al crevasei.
Încordându-mi muşchii stomacului din cauza emoţiei pe care o încercam, îl urmăream pe Pasang luptându-se din greu prin zăpadă, urcând povârnişul pe un traverseu38 ce urca treptat în sus. Nu-mi plăcea locul unde ne găseam şi îmi dădeam seama că nu ar fi trebuit să urcăm pe acolo. Aproape instinctiv înfipsei ceva mai adânc pioletul în zăpadă. Pasang însă înainta foarte bine şi Riddiford începu îndată să urce în urma lui. În scurt timp, Pasang, Riddiford şi Shipton se răspândiră pe povârnişul muntelui cam la 6 m depărtare unul de altul, înaintând centimetru cu centimetru de-a curmezişul lui. Aproape mă convinsesem de netemeinicia îngrijorării mele când
– cu o pârâitură neaşteptată – întreaga pantă se sfărâmă în blocuri mari de zăpadă, care începură
să lunece cu o repeziciune înispăimântătoare către gura căscată a crevasei. Zăpada de sub picioarele mele se desprinse puţin, alunecă vreo 2-3 cm şi se opri. Mă aruncai cu toată greutatea corpului peste piolet privind cum ceilalţi erau duşi la vale, zbătându-se cu toţii în primejdie de moarte.
Pasang era aproape de marginea avalanşei. Ager ca o pisică, făcu un salt în aer şi sări 37 Turnuri sau coloane de gheaţă, de obicei înclinate ameninţând să se prăbuşească.
38 Trecerea orizontală sau în diagonală peste panta unui munte.
26
astfel de pe blocurile ce lunecau la vale. Apoi îşi înfipse pioletul adânc în zăpada stabilă de deasupra lui. Shipton se repezi spre mine, ţinându-şi uimitor de bine echilibrul, sărind de pe un bloc pe altul şi se trânti jos bizuindu-se pe siguranţa relativă a pioletului meu. Însă Riddiford nu se mai putea salva ca ceilalţi. Era târât spre marginea crevasei în care blocurile de zăpadă
dispăreau cu un urlet înăbuşit. Corzile cu care eram legaţi se încordară tăindu-i mijlocul, în timp ce greutatea avalanşei se izbea în el. Riddiford se rostogoli însă pe spate şi se zbătu, izbutind să
