5 Noua Zeelandă bucurându-se de o climă aproape subtropicală, zăpada nu se întâlnesc decât pe vârfurile munţilor.
În regiunile de coastă nu ninge niciodată
6 1 livră = 0,453 kg.
8
sudici.
Am făcut un drum minunat cu maşina prin munţi, ajungând la „Ermitaj” îndată după-amiază. Era o zi splendidă, iar piscurile măreţe din jur păreau nişte turnuri înălţate deasupra capetelor noastre. Priveam, stăpâniţi de emoţie pereţii înalţi şi stâncoşi, gheţarii încleştaţi pe munţi şi povârnişurile acoperite de zăpezile avalanşelor. Deodată, cuprins de o răscolire ciudată, nu m-am mai putut împotrivi pornirii mele şi m-am hotărât să fac o mică ascensiune. Cel mai apropiat petic de zăpadă care se zărea era sus într-o vale din lanţul muncilor Sealy, în spatele hotelului. Am pornit deci hotărât într-acolo.
Am urcat multă vreme, împiedicându-mă prin grohotişuri, din cauza pantofilor de oraş
cu care eram încălţat. Mi-am dat repede seama că zăpada era mult mai departe decât socotisem la început, însă dintr-un imbold necunoscut, am continuat urcuşul. În cele din urmă am ajuns sus la ea. Era o rămăşiţă dintr-o veche avalanşă de zăpadă care astupa albia unui torent de munte. Am urcat entuziasmat pe zăpadă, săpând cu piciorul un lung şir de trepte în susul şi în josul avalanşei şi apoi, cu sentimentul că am făcut ceva grozav, am coborât pantele lungi pe care le urcasem, înapoi la „Ermitaj”.
Stăteam în salonul hotelului cuprins de neastâmpăr şi de emoţie. Deodată zumzetul conversaţiilor încetă. Mi-am ridicat ochii şi privirea mi s-a oprit asupra a doi tineri vioi şi bronzaţi care intraseră în salon cu aerul unor oameni siguri de ei. Prin jur se auzeau şoapte: “Au coborât chiar acum de pe muntele Cook!7”
Într-o clipă cei doi deveniră centrul unui grup care-i privea cu admiraţie. În timp ce mă
învârteam, oarecum stingher, în jurul grupului, l-am auzit pe unul din ei spunând:
— Eram grozav de obosit când am ajuns lângă limba gheţarului, dar Harry, asemenea unui tigru, aproape că m-a târât după el până sus pe vârf.
Abia după câţiva ani am aflat că cei doi erau Stevenson şi Dick, renumitul cuplu alpin care tocmai atunci realizaseră pentru prima oară marea traversare a muntelui Cook, de la nord spre sud.
M-am retras într-un colţ al salonului, gândindu-mă la monotonia vieţii pe care o duceam, la satisfacţiile pe care trebuiau să le găsească în viaţă cei doi tineri şi din clipa aceea m-am hotărât să devin alpinist.
— Mâine voi urca şi eu pe unul din vârfuri, mi-am spus în sinea mea. I-am împărtăşit ideea şi tovarăşului meu care a fost întru totul de acord să încercam. Cum nu aveam însă nici experienţa şi nici materialele necesare, el a propus să luăm cu noi un ghid. După ce toate pregătirile au fost gata, m-am dus la culcare cuprins de neliniştea aşteptării.
Începutul a fost bun căci în zori se arăta a fi o dimineaţă frumoasă. Imediat după micul dejun veni să ne ia şi ghidul la a cărui apariţie nu mi-am putut înfrâna un oarecare simţământ de dezamăgire: judecind după faţa-i arsă de vânt şi după pălăria lui tiroleză, ai fi spus că era ghid, însă vârsta-i destul de înaintată şi corpolenţa lui excesivă nu dădeau de loc impresia unui om plin de avânt care să ducă la drum greu. Pe un ton nu prea îmbietor ne-a anunţat că vom ataca împreună vârful „Olivier”, un vârf mic din lanţul Sealy, chiar deasupra „Ermitajului”.
— Dacă vi se pare prea departe – adăugă el – vom putea petrece după-amiaza pregătindu-ne ceaiul la lacurile din Sealy.
În sfârşit am început urcuşul. Ghidul mergea înainte cu pas încet şi regulat; poate prea încet şi prea regulat pentru a-mi fi pe plac, aşa că nu după mult timp am luat-o iute înainte, în sus, pe cărarea îngustă şi abruptă. Aerul rece şi înviorător precum şi minunatul sentiment de libertate care mă cuprinsese, în timp ce mă înălţăm deasupra văii de sub noi, mă îmbiau să urc 7 Pisc în Noua Zeclandă, 3764 m, situat în insula sudică.
9
neobosit tot mai sus, ajungând în cele din urmă la lacuri cu o jumătate de oră înaintea ghidului nostru. În timp ce acesta aprindea focul pentru a pregăti ceaiul, Brian şi cu mine am făcut o baie în apa rece şi clară a lacului; apoi, cu o foame de lup ne-am repezit asupra merindelor.
Între noi şi creasta şirului de munţi se întindea o pantă acoperită de zăpadă de vreo 3-400
m8.
Văzând nerăbdarea mea, ghidul oftă adânc şi se urni cu greu din nou la drum, în susul pantei.
— Acum facem alpinism cu adevărat, spusei eu.
Zăpada era plăcuta şi tare aşa încât puteam săpa trepte solide, lovind doar încet cu piciorul. Totuşi lungimea povârnişului care se pierdea în urma noastră îmi trezea un simţământ de teamă astfel că, fără a-mi pierde elanul, am început să merg supus în urma ghidului.
Sus pe creasta muntelui, am găsit o privelişte încântătoare: o vale întinsă cu un gheţar masiv, înconjurată de piscuri de o rară frumuseţe.
Lângă noi, la o depărtare de câţiva metri, se înălţa o stâncă. Nu m-am putut stăpâni şi m-am căţărat pe ea într-o clipită. Cuceream pentru prima dată un vârf de munte.
A fost cea mai fericită zi din viaţa mea de până atunci. Am coborât înapoi la „Ermitaj”, iar a doua zi am plecat acasă urmărit de noua mea pasiune pentru munte, care, de atunci, m-a stăpânit într-una.
Citeam cu nesaţ tot ceea ce se putea serie despre munţi.
Însă ceea ce a deşteptat în mine pasiunea pentru alpinism au fost două cărţi: prima, Tabăra şase9 de Frank Smythe, iar cea de-a doua Nanda Devi de Eric Shipton.
Citind cartea lui Smythe am urcat parcă alături de el, pas cu pas, obositoarea pantă
nordică a Everestului. Nu-mi închipui să fi trăit vreodată atât de intens o altă carte. Alături de el am îndurat vântul tăios, gerul aspru şi sforţările desperate de a respira aerul rarefiat al înălţimilor.
Iar când, în cele din urmă, a fost silit să se întoarcă din drum, după ce urcase până la 8534 m n-am considerat faptul o înfrângere, ci o victorie.
Povestea lui Shipton a făcut să vibreze în mine o altă coardă şi e lesne de înţeles, deoarece explorările şi ascensiunile lui pe Himalaya întruchipau pentru un neozeelandez ca mine idealul în privinţa alpinismului. Problemele lui, deşi pe o scară mai mare, se asemănau mult cu ale mele: fonduri băneşti limitate, dificultatea deplasării rapide într-un ţinut inaccesibil şi aspru, obligaţia de a-ţi căra singur proviziile, lupta necontenită cu ploaia, cu intemperiile şi, în fine, însăşi viaţa de pe munte atât de plină de lipsuri.
Până în 1946 făcusem excursii de unul singur şi căpătasem destulă experienţă în ceea ce priveşte organizarea lor. Purtasem poveri destul de grele prin numeroase regiuni accidentate, urcasem foarte multe piscuri mărunte şi unele chiar ceva mai mari. Şi totuşi, la drept vorbind, cunoşteam prea puţin din tehnica urcuşului.
În acel an am avut însă norocul să-l cunosc pe ghidul Harry Ayres, cel mai de seamă
alpinist din Noua Zeelandă, vestit cunoscător al tehnicii escaladărilor pe gheaţă. Harry mă luă
sub aripa-i ocrotitoare şi timp de trei veri minunate am urcat împreună măreţele piscuri. Multe lucruri utile am învăţat de la el: cum să tai o treaptă, când să o tai, precum şi multe alte subtilităţi pe care le poţi căpăta numai din experienţă.
În 1950, prietenul meu George Lowe a aprins în mine dorinţa care avea să ne ducă, mai târziu, pe amândoi, în munţii Himalaya. Niciodată nu urcasem cu George, dar eram prieteni 8 În toată lucrarea măsurile de lungime şi de greutate, care sunt date în textul original în picioare, iarzi etc. au fost transformate la proporţia stabilită în sistemul metric.
9 Camp Six.
