Luptându-se cu tăria curentului el reuşi să oprească barca pe loc. Apoi, în apa adâncă numai până
la glezne, porni încet să tragă barca din nou în susul râului. Nu puteam să-mi iau ochii de la cel de-al doilea braţ al apei. Acesta reprezenta curentul principal şi valurile sale mai mari depăşeau uneori înălţimea de un metru. Dar nu mai eram atât de speriat ca mai înainte.
Oamenii aceştia păreau că-şi cunosc meseria chiar dacă nu inspirau prea multă încredere.
Ajunseserăm la capătul limbii de pietriş şi omul de la prova sări iar în barcă. Din nou se porniră amândoi să tragă cu putere la pagae. Fugeam la vale şi ne zbăteam în strânsoarea curentului în timp ce malul fugea parcă pe lângă noi cu iuţeala fulgerului. Nu ne închipuiam cum am putea ajunge la mal fără să fim sfărâmaţi în bucăţi. Deodată văzurăm în faţa noastră o stâncă
mare şi înaltă prelungind mult malul în apa râului. Echipajul îşi dublă forţele şi atenţia, ocolirăm ca o săgeată stânca şi intrarăm în apa liniştită a unui mic vârtej de dincolo de ea, unde fundul bărcii scârţâi uşor pe ţărmul nisipos. Am plătit cei opt annas24 cuveniţi, spunând în sinea mea:
„Groaznic mod de a-şi câştiga cineva existenţa”.
Se făcea târziu şi Dingla era încă la circa 800 m deasupra noastră. Riddiford şi cu mine pornirăm repede şi în curând îl lăsarăm pe Nyima în urmă. Pe când urcam în grabă poteca, mă
întrebam cum ar putea să arate cei patru bărbaţi pe care urma să-i întâlnim. Cunoşteam totul în ceea ce îl privea pe Shipton: călătoriile sale grele, capacitatea să de a urca la mari înălţimi şi 23 a padela = a conduce o canoe.
24 Monedă divizionara din India reprezentând 1/10 dintr-o rupie.
19
sistemul său de a organiza expediţii ieftine, alimentându-se în mare măsură cu ce se găsea în ţinutul respectiv. Dar cum arăta la înfăţişare? Cine erau ceilalţi trei tovarăşi ai săi? N-auzisem niciodată. Îl privii pe Riddiford. Subţire, osos, cu o barbă aspră şi haine scorţoase şi murdare, nu arăta prea atrăgător. Ştiam din experienţa trecutului, că probabil şi eu arătam cu mult mai sălbatic. Dar englezii ăştia – din câte ştiam eu despre ei – erau în stare să se bărbierească zilnic şi deci puteau să fie şi foarte pretenţioşi în respectarea regulilor de comportare în societate. Trebuia oare ca de-acum încolo să ne îngrijim aspectul şi să ne măsurăm cuvintele?
Dingla era cu mult mai departe decât socotisem, iar entuziasmul nostru scăzuse mult când am ajuns trudiţi la marginea satului. Cum am intrat în sat ne întâmpină un şerpaş vesel la înfăţişare, care ne spuse că „Burra Sahib”25 aşteaptă de multă vreme sosirea noastră. Cu sentimentul pe care-l au şcolarii chiulangii când trebuie să se prezinte înaintea directorului, l-am urmat pe şerpaş într-un gang întunecos, de unde am urcat nişte trepte până în odaia de sus a unei clădiri mari. Când am intrat în cameră, patru bărbaţi se ridicară spre a ne întâmpina.
Prima impresie îmi dădu un sentiment de uşurare. Rar mai văzusem o ceată de oameni cu o înfăţişare mai neîngrijită, aşa că temerile în privinţa schimbatului hainelor pentru masa de seară
îmi dispărură pentru totdeauna.
Shipton ne ură bun sosit şi făcu totul să ne simţim în largul nostru. Ne recomandă pe cei trei tovarăşi ai săi: Bill Murray, un scoţian dârz, care condusese prima expediţie, compusă numai din scoţieni, pe Himalaya, cu un an mai înainte; Dr. Michael Ward, un bărbat bine legat, cu o fire plăcută şi entuziastă şi, în fine, ultimul dar nu cel mai puţin important, Tom Bourdillon.
Bourdillon era un tip de uriaş şi arăta puternic ca un taur. Ştiam că avea un frumos palmares de ascensiuni formidabile în Alpii Elveţiei.
Shipton ne-a lămurit că stăteau de trei zile în Dingla, deoarece nu puteau să găsească un număr suficient de hamali. Băştinaşilor nu le plăcea să călătorească pe timpul musonului; se temeau de revărsarea râurilor, iar acum erau ocupaţi cu recoltele lor. Cu toate acestea, până la urmă tot au reuşit să angajeze culii necesari. La această treabă, Angtarkay, celebru „sârdar”26 al lui Shipton, se dovedi un ajutor nepreţuit. Angtarkay era mic, vânjos şi plin de viaţă. Era imposibil să nu-i placă cuiva faţa lui răbdătoare şi blândă.
Am petrecut cu toţii ziua de duminică 9 septembrie la Dingla. Shipton şi Angtarkay tratară îndelung cu conducătorul satului şi, în cele din urmă, avură oarecare succes. Căzură de acord să plătească 45 rupii pentru drumul până la Namche Bazar27, cu condiţia însă ca hamalii să
poarte sarcini de 40 kg fiecare. Se temea că s-ar putea să aibă neplăceri dacă mai întârziam în ţinutul lui şi acesta era singurul mod care permitea ca micul grup de culi pe care îl recrutasem să
ne poată urni de acolo. Ştiam că încărcătura de 40 kg pe cărările umede şi lunecoase avea să
însemne o înaintare extrem de înceată; însă tot era mai bine decât să stăm pe loc.
Luni dimineaţa era foarte umed. Culii sosiră târziu şi plecarăn cu mare întârziere.
Mergeam greu la deal pe cărări noroioase, oprindu-ne adesea să ne desprindem lipitorile de pe picioare. Cât despre culii, nu se vedea nici urmă, aşa că pe la 5 după masă ani hotărât să ne oprim în satul Phaldobata28. Hamalii mergeau greu şi foarte încet, astfel că până la căderea nopţii încă
nu sosiseră toţi. Acum, când erau departe de autoritatea şefului lor, începură să se plângă de greutatea poverilor.
25 „Marele domn”, conducătorul
26 Şef peste şerpaşi.
27 Namche Bazar, localitate pe râul Dudh Kosi.
28 Sat între Dingla şi râul Dudh Kosi.
20
Hotărârăm să reducem toate poverile la 36 kg, care încă erau o greutate copleşitoare pe cărările abrupte şi lunecoase pe care urcăm. Pentru aceasta mai angajarăm câţiva oameni. Ne-a trebuit o zi ca să facem redistribuirea bagajelor, pe o vreme mizerabila cu ploaie şi ceaţă.
La 12 septembrie ani pornit mai departe. Am început urcuşul încet, de-a lungul unei cărări înguste, înecată în noroi. Ceaţa umedă şi deasă dădea un aer misterios întregii regiuni. Ne puteam da însă uşor seama că eram într-o regiune foarte înaltă şi puţin locuită. Lipitorile mişunau pe cărări şi îşi întindeau orbeşte gurile lacome spre noi. Mergeam puţin înaintea celorlalţi, ghemuit şi amărât sub umbrelă. Deodată văd mişcându-se ceva la marginea cărării. În clipa următoare, un şarpe subţirel, lung de vreo 60 cm, trecu repede de-a curmezişul cărării. Singura mea armă era doar umbrela. Am coborât-o repede cu vârful în jos, pregătit de atac.
Tocmai în clipa în care şarpele era pe punctul să dispară inofensiv într-un tufiş, îi dădui câteva lovituri în cap şi rămase mort pe loc.
Îl ridicai în sus de coadă şi îl dusei triumfător către un grup de şerpaşi care se afla mai jos. Când i-am văzut împrăştiindu-se brusc şi le-am citit groaza de pe feţe, mi-am dat seama că
şarpele era veninos.
Înaintam acum de-a lungul crestei unui lanţ muntos, la o înălţime de peste 3000 m. Nu vedeam aproape nimic în jur şi înaintam foarte încet. În cursul după-amiezii începu să cadă o ploaie torenţială. Eram tare nenorociţi şi căutam îngrijoraţi un adăpost, oricum ar fi fost el, pentru noapte, deoarece corturile nu ne mai puteau apăra de ploaie. După multă căutare, prin ceaţă şi ploaie, am găsit în sfârşit un adăpost micuţ, părăsit, aşezat într-o mare de noroi. Era coliba unui păstor, făcută din rogojini de bambus împletite. Uzi, murdari şi îngheţaţi, ne-am târât sub acoperişul ei. Şerpaşii au aprins un foc din surcele de bambus, care trosneau plăcut şi care ne mai înveseli puţin.
A doua zi de dimineaţă, la plecare, ploaia încetase. Eram nerăbdători să ştim unde ne aflăm, aşa că am urcat în fugă dealul din apropiere. Şiruri nesfârşite de coame înalte şi împădurite se întindeau cât vedeam cu ochii în faţa noastră, iar în fund, în depărtare, se zărea priveliştea minunată ce ne-o ofereau Makalu şi Chamlang. Acum parcă eram ceva mai aproape de ei. Dar în timp ce îi priveam, ceaţa învălui din nou totul.
Urcarăm şi coborârăm cu greu, înaintând pe coamă, învăluiţi în ceaţă, fără vizibilitate, udaţi de ploaia care începuse din nou. Târziu după-amiază, începurăm să ne căutăm iarăşi adăpost pentru noapte. Din urmă ne ajunse un şerpaş trimis de Pasang, care ne aduse ştirea că
hamalii hotărâseră să rămână peste noapte în nişte colibe rudimentare, situate cam la l 500 m în urma noastră. Abia reuşisem să facem cu mare greutate vreo cinci mile în ziua aceea, aşa că
Shipton a trebuit să se întoarcă furios îndărăt ca să-i pornească mai departe. Eu iuţii în schimb pasul, încercând să găsesc mai departe vreun adăpost.
Nu mersesem mai mult de o mila, când am descoperit câteva încăperi primitive, neaerisite şi murdare, care fuseseră cândva un adăpost din bambus pentru vite, în timpul când erau aduse la păscut la mari înălţimi. Chiar aşa cum erau, ne ofereau totuşi un acoperiş peste noapte, aşa că m-am întors imediat să-i comunic lui Shipton ce găsisem. În timp ce mă apropiam de locul unde se opriseră culii, întâlnii grupuri grăbite de nepalezi speriaţi, cu poverile în spinare, iar în mâini cu castroanele de orez pe jumătate fiert. Ajunsei în poiană şi îl găsii pe Shipton furios, punând pe fugă ultimii culii codaşi. Pasang îşi explică neputinţa de a împiedica pe oameni să rămâie acolo, spunând întristat: „Eu îs doar un şerpaş, iar ei şaizeci de culii”. Dar pe cât se vedea, un Shipton furios fusese totuşi de ajuns. Scena ce avusese loc fusese fără îndoială
