scape din prinsoarea ei. Rămase apoi acolo agăţat pe pantă, complet epuizat.
Ne trebui mult timp ca să ne potolim bătăile inimii şi să ne recăpătăm respiraţia. De-abia atunci începu şi Riddiford să se mişte încet. Pornirăm să tragem corzile, târându-l încet şi cu greu spre noi. Nu părea să fi suferit ceva. Arăta mai mult extenuat; fusese la un pas de moarte. Cu multă precauţie, am coborât îndărăt peste crevasă, ajungând pe teren sigur în partea de unde venisem.
Trecuse de ora patru după-amiază şi umblam de opt ore; toţi eram foarte obosiţi.
Deprimaţi şi descurajaţi de pericolul pe care-l constituia zăpada, am început coborârea. Nu voiam să ne prindă întunericul, aşa că am întins pasul cât am putut de repede. Am ajuns la Bourdillon şi l-am găsit bătând din picioare ca să se încălzească. La ora 6,10 am ajuns din nou în tabără. Fiind prea obosiţi ca să mai mâncăm ceva, am înghiţit doar ceai şi supă, apoi vârâţi în sacii de dormit am comentat întâmplările zilei, Nu avea nici un rost să stăruim în cucerirea căderii de gheaţă, atât tâmp cât stratul de zăpadă se dovedise a fi atât de nesigur. Era mult mai bine să ne reîntoarcem în acele locuri peste vreo două săptămâni, timp în care zăpada se putea consolida. Amânând, am fi dat răgaz şi celorlalţi din grup să se aclimatizeze mai bine pentru a ne putea fi de mai mult folos. Shipton hotărî să împărţim grupul în două şi să facem incursiuni de recunoaştere timp de câteva săptămâni, apoi să ne reîntoarcem la căderea de gheaţă pentru a o cerceta amănunţit.
Următoarele două săptămâni au fost pline de emoţii nemaiîntâlnite. Shipton îmi propuse să-l însoţesc într-o explorare la sud-est de Everest. Chiar faptul în sine era mai mult decât emoţionant, o dată ce aveam ca tovarăş pe cel mai respectat din toţi exploratorii munţilor Himalaya. Adăugând la aceasta şi faptul că regiunea pe care o cercetam era în întregime neexplorată şi inexistentă pe hărţi, îmi părea că particip la o expediţie ideală.
Ceilalţi patru membri ai grupului urmau să exploreze o regiune tot atât de necunoscută
spre vest. Am coborât împreună cu Shipton într-un paradis de culori de foc. În scurtul răstimp de zece zile cât fusesem pe gheţarul Khumbu, fiecare frunză, ramură şi rămurică îşi primise culoarea ei de toamnă. Pentru ochiul meu obişnuit cu pădurile veşnic verzi ale Noii Zeelande, tot ce vedeam mi se părea de necrezut. Parcă eram într-o altă lume; o lume de roşu aprins şi auriu, contrastând cu albul imaculat al gheţarilor care se ridicau drept în sus pe fondul albastru-siniliu al cerului. Timp de zece zile am străbătut şi am cercetat un ţinut nevăzut vreodată de oameni.
Am urcat peste trecători greu de străbătut şi am descoperit mai mulţi gheţari mari. La sfârşitul expediţiei, îmi rămăsese în minte nu atât izbânda, oricât de impresionante fuseseră realizările noastre, cât, mai cu seamă, caracterul minunat al lui Eric Shipton: capacitatea sa de a-şi păstra calmul şi de a se simţi bine în orice împrejurare, curiozitatea lui nepotolită de a afla ce se ascunde după dealul din faţă sau după cotitura imediată a drumului şi, mai presus de orice, puterea lui extraordinară de a face pe oricine să considere greutăţile, durerile şi asprimea traiului la mare altitudine drept aventurile cele mai minunate.
La 19 octombrie ne-am reîntors la tabăra de bază de pe gheţarul Khumbu. Celălalt grup nu sosise încă, aşa că ne-am petrecut timpul îmbunătăţind drumul pe care-l făcuserăm înainte pe căderea de gheaţă. Prima noastră acţiune a fost să instalăm o tabără mai comodă la poalele 27
căderii de gheaţă. Aveam cu noi un cort mare şi rotund pe care l-am dus la punctul ales şi l-am ridicat într-un loc mai neted. Cortul era cât se poate de comod şi cum era construit special ca să
poată rezista furtunilor Arcticii, ştiam că nu avea să ne mai pese de intemperii. Apoi am pornit să
cercetăm partea de jos a căderii de gheaţă.
În timpul absenţei noastre se produseseră multe schimbări nefavorabile. Se deschiseseră
noi crevase, iar sfărâmăturile de gheaţă ne astupaseră cărarea. În ceea ce priveşte zăpada, fără
îndoială că era mai sigură. Am schimbat drumul ca să ne ferim din calea seracurilor care erau mai primejdioase şi am tăiat trepte în doi pereţi de gheaţă pentru a evita nişte crevase primejdioase. În sfârşit, la 23 octombrie am hotărât să încercăm din nou să atingem partea de sus a căderii de gheaţă ca să intrăm pe acolo în Circul-de-vest.
La ora 7,45 dimineaţa când am părăsit cortul rotund, era un ger cumplit şi mai aveam încă de aşteptat până să răsară soarele. Din cauza aerului tare şi înviorător, am mers cu mare iuţeală pe cărarea făcută dinainte. La ora 9, am ajuns la punctul atins de Riddiford, tocmai în clipa în care soarele scălda căderea de gheaţă în lumina lui caldă. Pornirăm pe vechiul traseu dar imediat se iviră noi greutăţi. O serie de noi crevase se deschiseseră în drumul nostru. Păşind cu multă precauţie, am trecut mai mult târându-ne peste o porţiune cu zăpadă adâncă şi afânată care ne trezi mari temeri în timp ce ne trudeam să ocolim un bloc de gheaţă foarte lunecos. Aşa am ajuns la un pod şubred de zăpadă cu ajutorul căruia am mai trecut o crevasă. După ce lăsarăm în urmă şi ultima crevasă, făcând o săritură mare peste ea, am urcat pe creasta unei movile de zăpadă. Acum ştiam că singurul lucru ce ne mai despărţea de platforma din mijlocul gheţarului era o regiune întretăiată de crevase şi presărată cu blocuri de gheaţă. Când am ajuns însă sus pe movilă căutând urmele vechii noastre poteci, nu ne-a venit să credem ochilor, întreaga regiune se schimbase complet. Părea că o imensă boltă subterană din gheţar se prăbuşise, iar gheaţa căzuse în ea. Sub noi se afla o vale adâncă în care se vedea un amestec înfiorător de blocuri de gheaţă
sfărâmate. Vechiul nostru drum dispăruse fără urmă în inima gheţarului.
Ne-am cutremurat de spaimă în faţa prăbuşirii întregului teren pe care călcasem cu încredere doar cu două săptămâni mai înainte şi şovăiam dacă să mergem mai departe sau nu.
Până în cele din urmă am hotărât că trebuie totuşi să cercetăm această nouă regiune şi să vedem dacă nu o putem traversa. Ne-am legat întâi în corzi. Eu eram cap de coarda, Shipton venea la 30
m în urma mea, iar după el se înşirau Angtarkay şi Utsering. Ţinut de Shipton cu o coardă
întinsă, am coborât spre blocurile de gheaţă proaspăt formate. Când tăiam în ele cu pioletul, blocurile răsunau a gol, dar deoarece nu se clătinau sub greutatea mea, am continuat să înaintez.
Treaba mergea însă greu. Mi-am tăiat drum, trecând peste sute de blocuri sau ocolindu-le şi mă
apropiam încet de partea opusă, în timp ce Shipton şi şerpaşii mă urmau prin această regiune a
„bombei atomice”, aşa cum am denumit-o noi de la început.
De partea cealaltă se vedea un şir de colţuri de gheaţa, despicate de curând, care păreau gata să se prăbuşească. Mi-am făcut drum către un serac mare de gheaţă de pe care credeam că
pot ajunge până la ele. Drumul era foarte abrupt; în plus o surplombă mare de gheaţă îmi bara trecerea. Am încercat s-o tai cu pioletul. După câteva lovituri puternice, am desprins din ea o bucată mare cât un cap de om care se rostogoli în adâncul crevasei. Câteva clipe nu se întâmplă
nimic, dar deodată mă uimi un zgomot ca de prăbuşire, de tunet ce venea din străfunduri. Mirat şi nu mai puţin speriat, am desprins cu pioletul o altă bucată privind-o apoi cum se tot duce în adâncuri. Urmă o altă pauză şi apoi din nou se porniră misterioasele zgomote subterane. Eram gata să cioplesc a treia bucată, când îl auzii pe Shipton strigându-mi să mă opresc. Am întors capul şi, spre mirarea mea, văzui pe cei doi şerpaşi culcaţi pe gheaţă. Mă întorsei la ei şi Shipton îmi explică ce se întâmplase. Când fiecare din cele două bucăţi de gheaţă căzuse în crevasă, locul 28
de sub picioarele lui Shipton şi ale celor doi şerpaşi se zguduise ca de un cutremur. De frică şi de groază cei doi şerpaşi, ascultându-şi instinctul, se trântiseră pe jos.
„Şi eu aş fi făcut la fel, dacă nu-mi aminteam că trebuie să mă port ca un Pukka Sahib”39, încheie Shipton, făcând o mină dezgustată.
Am hotărât atunci să încercăm urcuşul prin altă parte. După o muncă anevoioasă, am izbutit să ajung deasupra colţurilor de gheaţă ca să descopăr ca erau străbătute în toate părţile de crăpături proaspete, întreaga regiune era deci cu desăvârşire zdruncinată şi periculoasă. Destul de înfricoşaţi, ne-am retras cât am putut mai repede într-un loc mai sigur. Apoi am încercat să găsim un alt drum care să ocolească această regiune atât de primejdioasă. Pe la stânga era cu neputinţă; ţancuri mari de gheaţă ne barau drumul. Am cercetat atunci partea dreaptă. După o trudă
îndelungată în căutarea unui drum printre seracurile de gheaţă, ne-am abătut destul de mult spre dreapta şi ne-am trezit în faţa unei porţiuni de teren şi mai devastate. Toate acestea ne îngrijorau la culme. Dacă era posibil ca alpiniştii să înfrunte riscul de a traversa o asemenea regiune, Shipton nu socotea de loc că ar fi fost corect să conducă şerpaşii împovăraţi de greutăţi pe un asemenea drum. Ne-am reîntors deci în tabără îngrijoraţi şi deprimaţi din cauza celor descoperite.
La 25 octombrie, Murray, Bourdillon, Ward şi Riddiford se întorseseră din cercetările lor spre vest. Erau într-o formă mult mai bună, deoarece expediţia îi ajutase mult să se aclimatizeze.
După vreo două zile, am urcat cu toţii pe coasta de sub vârful Pumori, de unde am examinat în amănunt Circul-de-vest şi căderea de gheaţă. Şi ceilalţi au fost de acord ca drumul prin Circul-de-vest către Şaua-de-sud părea accesibil; în acelaşi timp am observat însă că în lipsa noastră
căderea de gheaţă se deteriorase. Am hotărât totuşi să mai facem o ultimă încercare pentru a ajunge în Circul-de-vest.
La 28 octombrie, cei şase membri ai grupului împreună cu Angtarkay, Pasang şi Nyima am pornit din cortul rotund de la picioarele căderii de gheaţă. Era ora 7,15 şi o dimineaţă de toamnă întunecată şi rece. Am urcat rapid pe traseul nostru bine stabilit acum, ajungând la regiunea „bombei atomice” pe la ora 9 dimineaţa. După cum ne-am putut da seama, nu părea să
se fi schimbat ceva între timp, astfel ca am început traversarea ei. Trecându-ne adevăraţi fiori de spaimă, am escaladat blocurile de gheaţă prăvălite, ne-am căţărat pe colţurile sfărâmate de deasupra noastră şi am trecut cât am putut mai repede peste cele câteva zeci de metri de teren cu fisuri ce ne mai despărţeau de regiunea rămasă necrăpată. Nici aici locul nu era plăcut, dar fără
îndoială că era cu mult mai sigur decât fusese până acum.
Am continuat urcuşul, mergând repede până ce am ajuns pe povârnişul prăpăstios al pragului căderii de gheaţa unde ne oprise avalanşa, cu ocazia drumului de recunoaştere făcut cu trei săptămâni mai înainte. Ne-am împărţit în trei echipe căutând un traseu accesibil. Două echipe au fost nevoite să se întoarcă fără rezultat, dar Bourdillon, prin sforţări colosale, curăţase toată
zăpada nestabilă de pe suprafaţa cornişei unei crevase care urca abrupt spre partea dreaptă a pantei, forţând un drum care nu prezenta prea mare siguranţă, dar care ducea deasupra.
Pârâiturile puternice ale cornişei, care se auzeau în timp ce urcam pe drumul lui Bourdillon, nu m-au făcut s-o îndrăgesc de loc. Ne-am căţărat apoi cu destulă emoţie pe o platformă lungă de zăpadă, de unde am privit înaintea noastră. În faţă, ni se deschidea o vale îngustă şi adâncă, iar la capătul ei se înălţa masivul Lhotse. Ne aflam în pragul Circului-de-vest.
