Mai exista acum un singur obstacol în oalea noastră. O uriaşă crevasă despica gheţarul dintr-o parte într-alta. Nu se vedea nici un pod de gheaţă peste ea şi nici vreo altă cale de a coborî în crevasă şi de a urca apoi pe partea opusă. Fără materiale speciale nu puteam merge mai 39 „Un adevărat domn” (în limba indiană).
29
departe. Ne-am sfătuit dacă era locul potrivit pentru a instala o tabără aici, încercând apoi să
pătrundem mai departe în Circ. Până la urmă ne-am gândit că drumul era mult prea primejdios pentru oamenii noştri împovăraţi. Angtarkay şi Pasang fură întru totul de aceeaşi părere cu noi.
Ne-am reîntors la tabăra-de-bazâ cu ideea fermă că numai căderea de gheaţă putea fi cheia oricărei încercări de a cuceri Everestul dinspre sud. Experienţa ne dovedise că drumul era primejdios dar că putea fi totuşi folosit. Ne-am făcut planuri măreţe în legătură cu întoarcerea noastră în anul următor, echipaţi cu corzi, scripeţi şi scări. Numai că Shipton nu era de loc bucuros să ceară şerpaşilor să meargă pe un asemenea drum primejdios. Personal însă, în sufletul meu, simţeam că singurul fel în care puteam încerca cucerirea Everestului era de a face faţă
primejdiilor aşa cum le întâlneam; trebuia să mergem înainte fără a mai ţine seama de nimic. Cu grijă şi cu precauţii nu ne mai croiam noi drum prin căderea de gheaţă! Dacă nu atacăm noi Everestul în luna mai a anului următor, desigur că altcineva avea s-o facă. Echipe concurente de alpinişti încercaţi erau în drum spre Himalaya, aşa ca ori luptam mai departe, ori ne retrăgeam.
Coborârăm spre Namche Bazar în plin început de iarnă. Toţi munţii erau înveşmântaţi în zăpada proaspătă, iar penajul lung de pe Everest ne vorbea de vânturi îngheţate şi puternice. La Namche ne-am despărţit. Cei patru englezi au plecat spre nord către Nangpa La40 şi valea Menlung. Riddiford şi cu mine lipseam de mult de acasă, aşa că trebuia să ne grăbim să prindem primul vapor. Ne-am decis prin urmare să ne întoarcem la Kathmandu41 peste trecătoarea Teşi Lapcha. Această trecătoare era socotită de şerpaşi ca foarte greu de escaladat, fiind folosită doar rareori şi numai în lunile iulie şi august, încercarea de a o trece la sfârşitul toamnei ne-ar fi putut aduce multe neplăceri.
Riddiford şi cu mine ne-am luat rămas bun de la tovarăşii noştri şi am părăsit Namche la 4 noiembrie cu vreo doisprezece culii, care ne duceau bagajele. Două zile mai târziu poposeam sub trecătoare. Peisajul era minunat, străjuit de jur împrejur de piscuri înalte de gheaţă. A doua zi plecarăm la ora 8 dimineaţa. Era o zi foarte frumoasă însă suflă un vânt puternic. Am suit într-una câteva mii de metri, pe gheţarul acoperit de morene şi apoi merserăm pe o porţiune de gheaţă
lucie. Ne-am făcut drum străbătând o cădere de gheaţă uşor de urcat şi apoi, din nou în sus, pe pantele de deasupra acesteia. Câştigăm repede înălţime şi mă bucuram că drumul era cu mult mai uşor decât mă aşteptasem. Dar nu după mult timp am ajuns la o cădere de gheaţă foarte abruptă
şi mult sfărâmată. Am fost siliţi să ne căţărăm pe stâncile din dreapta pe care am urcat până ce ne-a oprit în drum un bloc de stâncă înalt de 9-10 m.
Aceasta constituia într-adevăr o problemă, dar folosind o fisură din mijlocul lui reuşii să
ajung la vârf. L-am tras pe Pasang sus cu coarda, apoi ne-am asigurat amândoi şi i-am tras atât pe ceilalţi din grup cât şi poverile.
După aceea am tăiat un şir de trepte pe o pantă abruptă de gheaţă şi am ajuns într-un bazin întins de zăpadă. În faţa noastră puteam vedea acum trecătoarea – o crestătură în formă de
„V” în zidul acela mare care se înălţa încă la mii de metri deasupra noastră. Vântul sufla cu furie, dar ne-am târât pe ultimul povârniş şi am privit peste trecătoare, peste întinderea măreaţă a unui ţinut neexplorat. Sub noi se afla un gheţar uriaş. Am coborât repede cam 300 m prin zăpada moale, apoi am tăiat o potecă pentru culii, pe ultimii 30 m, în zăpada îngheţată. Era ora 4,30
după-amiază şi cum oamenii dădeau semne de oboseală ne-am decis să poposim, deşi eram încă
la o altitudine de aproape 5800 m. Noaptea următoare a fost cea mai friguroasă din câte am trăit pe Himalaya şi deşi lui Riddiford şi mie ne-a fost suficient de cald în sacii noştri dubli, culii, în 40 Trecătoare la vest de Cho Oyu.
41 Localitate în vestul Nepalului.
30
schimb, au suferit tare de frig. A doua zi dimineaţa eram toţi foarte bucuroşi să plecăm mai departe. Mulţi din ei mai fuseseră prin această trecătoare în perioada prielnică a anului, astfel că
le-am urmat sfatul pornind în jos, pe partea stângă a gheţarului, către căderea de gheaţă. După ce am tăiat, vreo două ore, un şir de trepte într-o albie de gheaţă, am ajuns la o depresiune de câteva sute de metri ce nu putea fi nicidecum coborâtă. Şerpaşii observară îndată că panta lină de zăpadă ce urca până sus dispăruse acum cu desăvârşire. Am pornit atunci pe partea dreaptă a gheţarului şi am coborât pe stânci abrupte, pe lângă gheaţă, până când, în cele din urmă, am fost nevoiţi să ne oprim pe o surplombă ce avea vreo 18 m înălţime. Ne dădeam uşor seama cum se putea coborî de aici pe zăpada pe care o îngrămădeau sub surplombă avalanşele de primăvară, dar acum era toamnă şi zăpada dispăruse de mult. Era ora 4 după-amiază şi toţi eram obosiţi. Am hotărât să rămânem acolo peste noapte, iar a doua zi dimineaţa să coborâm cu corzile unul câte unul de pe stâncă. Dar trei şerpaşi (doi din ei vechi căţărători pe Everest) nu aveau nici cea mai mică dorinţă să poposim într-un loc atât de nesănătos şi continuară să cerceteze mai departe căderea de gheaţă, găsind în cele din urmă un drum uimitor de bun, ce mergea în diagonală peste un zid de gheaţă aproape vertical. Riddiford organiză repede coborârea culiilor, în timp ce Pasang şi cu mine tăiarăm o scară din trepte în josul faliei. Curând îi coborârăm pe toţi. Se lăsase însă noaptea aşa că am trecut prin momente neplăcute, mergând cu greutate pe partea de jos a căderii de gheaţă şi căutându-ne drum printre bolovani. Ne-am simţit, în fine, uşuraţi când am ajuns la morenă şi ne-am vârât în sacii noştri de dormit.
La 8 noiembrie am mers mult. Mai întâi ne-au trebuit ceasuri întregi ca să coborâm morena gheţarului. Nu luasem nimic în gură şi nu am găsit nici măcar un beţişor să putem face puţin foc. Simţeam cum ne lăsau puterile când în sfârşit am coborât în păduricea de tufişuri de la capătul gheţarului, unde ne-am oprit să facem un lung popas şi să mâncăm. Sub noi se găsea o vale minunată, închisă între pereţii uriaşi ai muntelui care dispăreau apoi în cheile Rolwaling, despre care circulau legende înspăimântătoare. Întreaga vale strălucea în culorile toamnei, iar noi coboram printr-o lume de vis, colorata în roşu aprins şi auriu. Când soarele dispăru îndărătul munţilor, coloritul viu începu să pălească încetul cu încetul, în timp ce întunericul nopţii se strecura pe furiş în vale.
Eram destul de obosiţi când ani ajuns în satul Beding, locuit în special de lama budişti.
Pasang fu primit aici cu multă bucurie, el însuşi fiind un lama. Ni s-a dat o locuinţă curată şi plăcută în mănăstire şi am adormit într-o atmosferă de zeităţi cu zâmbete largi şi cu miros delicat de tămâie. Ne-am odihnit toată ziua, iar seara am luat parte la o slujbă religioasă budistă de mulţumire pentru că am trecut cu bine strâmtoarea Teşi Lapcha. Ceremonia a ţinut mult şi pentru ochii şi urechile noastre neobişnuite cu aşa ceva ne-a părut deosebit de monotonă, astfel că pe la jumătatea ei ne-am strecurat afară. Ne-am răscumpărat păcatul printr-o danie în bani, iar lamaşii băură şi sărbătoriră salvarea noastră până târziu în noapte.
În următoarele opt zile, am călătorit repede prin frumosul ţinut al Nepalului, mergând pe cărări înguste, străbătând păduri, poposind pe malul unor râuri repezi şi traversând creste înalte.
Prin sate, strânsul recoltei era în toi iar cântecele şi jocurile nu mai conteneau până în zori.
Recolta fusese bună. Casele locuitorilor erau pline până sus cu grâne, iar portocalii se plecau la pământ sub povara fructelor.
La 17 noiembrie, am ajuns la Kathmandu şi ne-am adăpostit la ambasada britanică, unde ospitalitatea gazdelor, baia fierbinte şi hainele curate ne-au redat înfăţişarea omenească.
După aceea am aflat şi ultimele ştiri: elveţienii căpătaseră autorizaţie să încerce cucerirea Everestului în 1952. Într-o clipă, vestea primită a destrămat visul care ne urmărise atâta vreme!
31
PREGĂTIRI PE CHO OYU.
Ştirea aceasta fu o lovitură serioasă şi neaşteptată dată planurilor şi speranţelor noastre, dar Comitetul mixt pentru Himalaya al Societăţii geografice regale şi al Clubului alpin au dovedit un curaj demn de toată admiraţia. Comitetul hotărî să meargă înainte, indiferent de încercarea elveţienilor. Cum guvernul nepalez acordase pentru 1953 autorizaţia sa pentru o expediţie britanică pe Everest, Comitetul pentru Himalaya se decise să nu precupeţească nici un efort pentru a face pregătirile necesare şi într-un timp foarte scurt se hotărî să trimită chiar din 1952 o expediţie de aclimatizare în munţii Himalaya.
Această măsură urmărea un scop foarte util şi anume să formeze un grup de alpinişti care să dovedească, în prealabil, că pot opera în mod eficace la mari altitudini. De asemenea, expediţia trebuia să constituie un prilej pentru experimentarea aparatelor de oxigen existente în vederea adaptării lor la ascensiuni pe Everest.
Clipa în care am primit telegrama lui Shipton în legătură cu expediţia de mai sus, a însemnat un moment deosebit de important din viaţa mea. Lui Shipton i se ceruse să conducă o expediţie pe vârful Cho Oyu, înalt de 8153 m şi al şaptelea din piscurile cele mai înalte din lume, iar el îmi comunica dorinţa lui de a participa şi eu. Eram şi mai emoţionat însă fiindcă îl invitase şi pe George Lowe. Cho Oyu e numai la vreo 32 km la vest de Everest şi, din cât putusem eu să-l văd de la distanţă, părea extrem de greu de urcat. Dar în ultima parte a expediţiei de recunoaştere a Everestului din 1951, Shipton şi cei trei tovarăşi ai lui cercetaseră masivul Cho Oyu din mai multe direcţii şi socoteau că există posibilităţi serioase de a cuceri muntele. Riddiford şi Bourdillon veneau din nou cu noi. Alţi doi membri ai grupului, Dr. R. C. Evans şi Cambell Secord, erau alpinişti cu multă experienţă în Himalaya, A. Gregory şi R. L. Colledge aveau la activul lor un frumos palmares alpin, iar Dr. L. G. C. Pugh era ataşat pe lângă grup pentru a face cercetări fiziologice.
Ne-am întâlnit cu toţii la 29 martie la Jaynagar, o staţie terminus pe frontiera nepaleză, cam la 160 km la vest de Jogbani. George şi cu mine am venit cu avionul din Noua Zeelandă, iar restul grupului din Anglia. Nu trecu mult până să ne dispară pojghiţa de civilizaţie şi, îmbrăcaţi iarăşi în haine vechi şi uzate şi cu bărbile ţepoase, ne luptam cu problemele organizării şi transportului. Până la satul Chisapani, de la poalele munţilor, erau 40 km de câmpie fierbinte şi nisipoasă, aşa că am aranjat să ne transportăm bagajele până acolo cu care cu boi, iar la Chisapani să ne recrutăm culii necesari pentru transportarea lor mai departe.
Facerea bagajelor a mers repede, astfel că la 31 martie eram gata de plecare. În plină
zarvă şi zăpăceală ne-am încărcat tot echipamentul în opt care grele, trase de boi. Privindu-le apoi cum pornesc încet de la bungalowul nostru, întotdeauna trăieşti un moment plăcut atunci când ultimele detalii ale unei expediţii sunt, în fine, puse la punct şi porneşti efectiv spre munţi.
Un asemenea moment trăiam şi noi acum. Poate că şi temperatura de mai bine de o sută de grade (Fahrenheit)42 contribuia să ne facă şi mai nerăbdători să ajungem sus la zăpadă. După un control fugitiv pentru a vedea dacă nu uitasem ceva, am pornit şi noi în urma carelor. Nu a trebuit să
mergem însă prea mult. Le-am găsit oprite în partea cea mai aglomerată a oraşului, cu boii rumegând liniştiţi şi nici urmă de căruţaşi. Am început să-i căutăm înfuriaţi în toate părţile şi în cele din urmă am dat peste unul din ei, care ne lămuri că erau tot ocupaţi să-şi cumpere merinde de drum din avansul primit pentru transport; dar după mirosul puternic care duhnea din gura 42 38° Celsius.
32
informatorului nostru am ajuns la concluzia că merindele se prezentau mai mult sub formă
