Griff Pugh ne invită după aceea în cortul său. El făcea experienţe fiziologice, numărând globulele roşii din sânge. Pe cât se părea, teoretic, numărul de globule roşii indica gradul de aclimatizare. În ceea ce mă privea, eram sigur de mine. Nu mai putea fi nici o îndoială că George şi cu mine aveam cea mai bună condiţie fizică din toată echipa. Pugh îmi prinse urechea şi, cu calmul imperturbabil al omului de ştiinţă, mi-o împunse cu un obiect ascuţit. Sângele luat fu trecut printr-o întreagă baterie de aparate şi se transformă într-o cifră pe un cadran. Pugh nu mai înţelegea nimic, cum n-am înţeles nici eu, când mi-a dat explicaţiile necesare. Numărul globulelor mele roşii era unul din cele mai scăzute din echipă. Teoretic, aceasta însemna că la 6100 m n-ar mai fi trebuit să fiu în stare să fac nici măcar un pas.
Săptămână următoare am petrecut-o transportând provizii sus la Jasamba şi pregătindu-ne să asaltăm muntele Cho Oyu. Mai toţi membrii se aclimatizaseră destul de bine şi, în acest timp, toţi urcasem o serie de piscuri de peste 5800 m. La 5 mai ani traversat Nangpa La şi ne-am aşezat corturile în mijlocul gheţarului Kyetrak. Ziua următoare, şase alpinişti şi optsprezece şerpaşi încărcaţi cu bagaje au urcat pe gheţar timp de trei ore şi au instalat o tabără cam la 5800
m la baza pintenului care ducea la platoul de gheaţă. Aveam chef de explorare, aşa că am pornit să urc pe pinten. Pe a locuri era tare abrupt, dar stânca era crăpată şi lesne de înlăturat şi mi-a fost destul de uşor să-mi croiesc drum în susul ei. Am urcat pe un umăr înzăpezit în care am tăiat încet şi cu greu trepte până la baza unei pante abrupte şi foarte primejdioase. Panta era acoperită
cu gheaţă tare, ascunsă sub un strat de pulbere de zăpadă nestabilă. Mă aflam la vreo 300 m deasupra taberei astfel că am socotit riscant să urc mai departe, fără un tovarăş care să mă asigure cu coarda. Am coborât deci în grabă, aducând vestea bună că pe acolo se putea urca.
Întregul grup pornirăm urcuşul a doua zi dimineaţa. Mă îngrijora puţin natura friabilă a primei porţiuni de stâncă şi mă temeam să nu se desprindă vreo bucată şi să cadă în capul celor din urma grupului nostru care urcau mai încet. De aceea, m-am îndreptat spre un culoar abrupt acoperit de zăpada, care despica drept în două versantul din faţă, tăind în susul ei un şir lung de trepte. Munca era înviorătoare. Zăpada, întărită şi îngheţată, scânteia în razele soarelui de dimineaţă, iar eu o tăiam uşor şi cu precizie cu pioletul, formând şuvoi de aşchii de gheaţă, care zăngăneau vesel, lunecând în jos. Astfel, mi-am croit un drum în zigzag spre vârf. După vreo două ore şi ceva am ajuns la baza calotei de gheaţă.
M-am legat în coardă cu George Lowe şi, în timp ce el mă asigura, eu am început să lupt cu panta. Era greu. Mai întâi a trebuit să răzuiesc pulberea groasă de zăpadă şi numai după aceea să tai în gheaţa lucie de dedesubt. Am cioplit trepte mari cât o găleată, destul de sigure chiar şi pentru cel mai stângaci şerpaş. Mi-a trebuit aproape o oră ca să fac o scară în gheaţă pe o distanţă
de 30 m, după care am escaladat stânca ieşită în afară, pe care, extenuat, m-am aşezat să mă
odihnesc. Mai sus, urcuşul arată mai uşor: o creastă abruptă dar largă, când acoperită de zăpadă
adâncă sau de gheaţă, când numai stâncă goală.
George urcă după mine şi preluă tăiatul treptelor mai departe, construind un drum peste gheaţa care se întindea între două stânci dezgolite. Drumul era foarte riscant şi un singur pas greşit putea fi urmat de o rostogolire pe care nu o mai puteai opri. Unele porţiuni erau înşelătoare şi nestabile şi nu puteam fi siguri că şerpaşii le vor trece fără să cadă cu ele, mai ales, că erau convinşi că drumul pe care-l construiam era stabil şi sigur. Câţiva din grup au venit cu corzi pe care le-am legat pe o lungime de 100 m de nişte colţuri de stânci care ieşeau în afară, făcând din ele o balustradă de-a lungul treptelor. Chiar şi aşa, câtorva şerpaşi tot le-a fost greu să urce şi s-au întins neputincioşi pe pantă, ţinându-se strâns de coardă ca să scape cu viaţă. Am urcat şi am coborât porţiunea aceasta de mai multe ori, refăcând mereu treptele stricate şi ajutând pe şerpaşi 39
să-şi pună picioarele din nou pe ele, după ce le stricaseră. Ba atunci când a fost nevoie mi-am aşezat şi umărul sub câte un şerpaş, care nu avea curajul să urce mai departe.
În felul acesta am adus întregul grup sus pe platoul de gheaţă, de unde am coborât într-o adâncitură mică, la marginea unei creste de zăpadă care ducea în zigzag spre culmile cele mai înalte ale muntelui. Ne aflam la altitudinea de 6400 m şi bătea un vânt aspru şi muşcător. Ne-am hotărât să întindem imediat corturile, cioplind platforme în gheaţa solidă pe care ne găseam. Am reţinut cu noi numai şase şerpaşi din cei mai buni. Bourdillon şi cu mine i-am întovărăşit pe ceilalţi înapoi în jos peste porţiunea cea grea, după care au continuat să coboare singuri spre Nangpa La şi Jasamba.
Toată noaptea am îndurat un ger cumplit, iar vântul vijelios scutura corturile care se zbăteau zgomotos. Mă simţeam copleşit de un sentiment de izolare, deoarece aveam cu noi merinde numai pentru cinci zile, iar tabăra de bază îmi părea foarte departe, peste o trecătoare aflată la mare înălţime. Evans avea o laringită şi suferea îngrozitor. Cu tot şuieratul strident al vântului de afară puteam să-i aud tuşea şi respiraţia grea din cortul de alături. A doua zi dimineaţa arătam cu toţii slăbiţi şi descurajaţi.
La 9,45, cinci din noi ne-am pus colţarii şi am cercetat creasta din faţa noastră. Unele porţiuni erau acoperite de zăpadă, iar altele erau doar stâncă goală, având înfăţişarea culmilor alpine de mari înălţimi. Sus pe creastă însă, starea zăpezii nu era bună. O pulbere groasă
acoperea pe alocuri destul de periculos gheaţa tare şi aluneca îndată ce păşeam cu neatenţie. În alte părţi această pulbere fusese tasată de vânt ca o crustă şi ne temeam de înfricoşătoarele avalanşe care s-ar fi putut produce în asemenea porţiuni. Am simţit o mare uşurare când, în sfârşit, am ajuns la un grup de turnuri stâncoase şi când căţărându-ne, ne-am putut prinde cu mâinile de stânca solidă. Până la amiază câştigaserăm în înălţime doar 150 m, vizibilitatea se redusese la zero şi ningea într-una. În această situaţie, ne-am înapoiat la tabără, coborând cu multă grijă.
Speram ca a doua zi să urcăm pe creastă mult mai mult.
Deşi era o dimineaţă însorită, un vânt şuierător spulbera zăpada de pe munţi şi o izbea în corturile noastre. Ar fi fost imposibil să urcăm mai mult ca în ajun. Evans era încă foarte bolnav şi evident că în clipa aceea n-ar mai fi fost în stare să urce. Chiar şi la această altitudine, el nu mai putea rămâne fără a fi în primejdie. De altfel, ceva mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, el se hotărî să coboare ajutat de Secord şi de un şerpaş şi făcu încet calea întoarsă către regiuni mai accesibile. De fapt, toţi eram departe de a fi îndeajuns de aclimatizaţi cu muntele. Cum ştiam că
rezervele noastre de alimente erau reduse, mâncam foarte puţin. Conservele de carne, supă praf, ceai pe jumătate fiert, biscuiţi tari – toate ni se păreau fără gust, în timp ce visam conserve delicioase de fructe şi biftecuri. Ne-am petrecut vremea jucând la infinit partide de panţarolă.
După-amiază, pe la patru şi jumătate, vremea se lumină puţin, astfel că am putut să vedem muntele acoperit de zăpadă multă şi proaspătă până departe sus pe creastă.
Nu cred că am dormit prea mult în timpul nopţii. A doua zi de dimineaţă eram moleşit şi cu capul greu; o tuse aspră îmi râcâia gâtul inflamat. Presimţeam că mă pândea gripa. Dar vremea era frumoasă şi trebuia să profităm cât puteam de ea. La ora 7,30, Bourdillon, George Lowe şi cu mine am părăsit corturile pentru a ataca turnurile de gheaţă. George şi cu mine formam o coardă şi mergeam în frunte. Mai toate urmele dinainte fuseseră şterse, dar ne-am cioplit cu răbdare trepte noi şi cu ajutorul colţarilor, ne-am căţărat în sus pe creastă. George şi cu mine sufeream de frig. Ne îngheţaseră picioarele şi ne dureau cumplit. Am ajuns repede la locul cel mai înalt care fusese atins până acum şi l-am depăşit. Coasta era foarte abruptă, iar suprafaţa pe care stăm era cât se poate de dificilă – o crustă groasă, întărită de vânt, la suprafaţa unor 40
zăpezi adânci şi nestabile, care-mi dădea senzaţia că din clipă în clipă putea să pornească, în avalanşe, la vale. Ne-am târât până la o stâncă dezgolită care se proiecta în afara povârnişului şi ne-am aşezat pe o platformă îngustă. Era ceva mai cald aici şi, scoţându-ne bocancii, ne-am frecat degetele îngheţate până le-am adus din nou la viaţă. Gregory şi Bourdillon au urcat încet, cu greu, până la noi. Bourdillon nu mergea prea bine şi recunoscu cu toată sinceritatea ca starea zăpezii îl înfricoşa. Amândoi au început să-şi dezlege şireturile de la bocanci, în timp ce George şi cu mine am pornit mai departe. Ne-am străduit cât am putut să ţinem muchia crestei. Pe alocuri, când eram forţaţi să traversăm pe faţa sudică, o făceam numai câte unul, cu coarda întinsă. Câştigam mereu înălţime. Am urcat cu grijă un pod lung de zăpadă peste o crevasă uriaşă
şi am ajuns la capătul crestei. Mulţumiţi, ne-am aşezat jos într-o scobitură mică şi caldă, ferită de vânt, unde ne-am masat din nou picioarele amorţite de frig.
Priveliştea era superbă. Eram mai sus decât multe vârfuri din apropierea noastră, iar departe înspre vest, puteam zări, înălţându-se măreţ deasupra celorlalte, vârful Gosainthan, înalt de 7900 m. Deasupra noastră, turnurile de gheaţă aveau o înfăţişare sinistră şi ameninţătoare.
Erau înalte de aproape 100 m şi de nepătruns. Şi totuşi această fortăreaţă colosală avea o spărtură. La stânga, peste o râpă prăpăstioasă acoperită de gheaţă, printre stânci, urca o pantă
golaşă şi lucie de gheaţă. Era infernal de abruptă şi ceva mai lungă de 90 m. Ne-am hotărât totuşi să continuăm să cercetăm drumul cu multă atenţie.
Între noi şi turnurile de gheaţă era o pantă înzăpezită, lungă şi abruptă. Din fericire, zăpada era tare şi sigură. Tăiarăm trepte în zigzag în susul ei, perfect conştienţi de abisul care se deschidea sub noi pe măsură ce ne apropiam de marele perete al stâncilor. Cu cât înaintam, turnurile de gheaţă se înălţau parcă tot mai mult deasupra capetelor noastre, centimetru cu centimetru, spre marginea râpei de gheaţă. Eram ca într-o adevărată capcană a morţii. Deasupra atârnau nişte degete uriaşe de gheaţă cu crăpături mari în ele, care, din timp în timp, se rupeau şi se prăvăleau năruind totul în cale, spre gheţarul care se află la 900 m dedesubt. Ca să tai trepte sub ameninţarea acestei gheţi vii, trebuia să ai curaj nu glumă, dacă nu chiar nesocotinţă! Şi chiar dacă ne asumam riscul să ajungem în cele din urmă pe marele povârniş de gheaţă, nu aveam câtuşi de puţin siguranţa că am fi putut duce oamenii noştri încărcaţi cu poveri, pe un drum atât de primejdios şi de lung, chiar dacă am fi întins corzi fixe de-a lungul lui. Nu mai spun că nu aveam nici corzi şi nici pitoane pentru aşa ceva.
Urcasem până la aproape 6900 m şi ne venea tare greu să ne întoarcem din drum; totuşi nu am şovăit. De fapt nu eram pregătiţi să riscăm atâta şi nici echipament şi provizii nu aveam ca să ne bucurăm de succesul ascensiunii noastre, în cazul când reuşeam. Am coborât aşadar încet spre văgăuna noastră caldă şi plăcută. Cho Oyu fusese pentru noi doar un şir nesfârşit de necazuri şi dezamăgiri. Urcându-l, avusesem mereu impresia că eram complet izolaţi de grupul principal al expediţiei şi că proviziile noastre erau mult prea reduse. Mă bucura gândul că
înaintarea noastră fusese oprită de probleme destul de grele, în împrejurările arătate şi nu-mi părea de fel rău că părăseam muntele.
Fără îndoială că într-o bună zi va fi cucerit şi Cho Oyu, dar faptul va fi realizat numai de o echipă pregătită să accepte riscul gheţii ce spânzură deasupra capului şi care va fi hotărâtă să
meargă înainte cu orice preţ47.
La ora 13,30, eram înapoi la corturi. Cu toate că mă durea încă gâtul şi că eram ameninţat de gripă, mă simţeam foarte vioi şi am hotărât să cobor singur până la poalele muntelui. Mi-am făcut pachet sacul de dormit şi salteaua pneumatică şi am pornit-o în jos. Am coborât în goană de-a lungul frânghiilor întinse şi am început să înot prin zăpada de pe 47 Cho Oyu a fost într-adevăr cucerit la 19 octombrie 1954 de o altă expediţie, făcuta de nepalezi.
41
povârnişurile de dedesubt. Cu fiecare pas simţeam cum îmi creştea bucuria în suflet. Mi-am dat drumul pe pantele de la poalele munţilor, învăluit într-un nor de pulbere de zăpadă şi pietriş, trebuind să mă opresc apoi o clipă ca să-mi recapăt suflul. La câteva sute de metri sub mine se găsea prima noastră tabără. Cu o tresărire, văzui un şir de mogâldeţe negre ce urcau spre ea.
„Cine să fie?”, mă întrebam, îmi simţeam gura uscată şi în gând blestemam zgomotul pe care-l făcusem în coborârea mea nesăbuită. Şi deodată, cu un sentiment enorm de uşurare, recunoscui pe Shipton. După un chiot drept salut, continuai să cobor ca să mă întâlnesc cu el, cu Riddiford şi cu un grup de şerpaşi care duceau bagajele.
I-am povestit lui Shipton retragerea noastră de pe turnurile de gheaţă de sus. Acum că
mă aflam în siguranţă şi departe de munte, greutăţile şi primejdiile începeau să pălească şi mă
simţii aproape ruşinat că ne-am lăsat înfrânţi cu atâta uşurinţă. Sfătuii pe Shipton să urce şi să se convingă personal. Dar răspunderea pe care o avea, în calitate de conducător al expediţiei îl făcea să fie mai conştient decât oricare din noi. Hotărî ca întregul grup să se retragă peste Nangpa La, înapoi la Jasamba.
Dimineaţa am trimis câţiva şerpaşi sus pe creastă ca să evacueze tabăra de înălţime.
Chiar în aceeaşi după-amiază hotărâsem să plecăm la Jasamba, astfel că am împărţit tot echipamentul în poveri potrivite puterilor fiecăruia. George Lowe şi cu mine voiam însă să-i facem o rugăminte lui Shipton. De sus de pe Cho Oyu examinasem îndeaproape grupul de piscuri de la nord de gheţarul Kyetrak; socoteam că multe din ele puteau fi urcate, aşa că doream să încercăm şi noi. Shipton fu de acord. Am pregătit îndată cele necesare pentru o tabăra mică şi alimente pentru patru zile. Angputa şi Tashi Phuta, şerpaşii noştri personali, aveau să ne însoţească. Am împărţit totul în patru părţi egale şi ne-am despărţit de ceilalţi care ne-au urat
„noroc”. Era nemaipomenit de cald. Soarele strălucea printr-o perdea subţire de nori străvezii şi nu se simţea nici cea mai uşoară adiere de vânt. Plutea o linişte desăvârşită şi apăsătoare.
