De ce oare am ţinut aşa de mult la acest urcuş – chiar cu riscul de a degera sau – chiar şi mai rău? Cred că era, mai ales, o reacţie faţă de cele ce mi se întâmplaseră mai înainte pe Cho Oyu. Nu mai voiam să fim înfrânţi pentru a doua oară şi din această cauză am împins lucrurile mult mai departe decât am fi făcut-o în mod normal. Dar nu trebuie să uităm că şi vârful în sine exercitase o deosebită fascinaţie asupra noastră, fiind cel mai înalt din câte urcasem până atunci.
În orice caz, oricare ar fi fost motivul, pot spune că niciodată n-am luptat, nici mai înainte şi nici după aceea, atât de greu pentru a cuceri un vârf.
La 15 mai am strâns tabăra şi am coborât la gheţarul Kyetrak. Am traversat gheţarul cu poverile noastre grele şi apoi am coborât în Nepal. La Jasamba, un grup de şerpaşi tocmai cărau de acolo ultimele bagaje. Am pornit în grabă înaintea lor, coborând pe gheţarul la al cărui capăt se afla instalată tabăra din Lunak unde, în sfârşit, am lăsat poverile care ne amorţiseră umerii.
Deoarece tot nu reuşisem să atingem principalul nostru obiectiv, Shipton hotărî să ne împărţim în grupuri mici care să exploreze şi să urce în direcţia dorită. El împreună cu Evans şi Gregory intenţionau să cerceteze ţinuturile din vest. Riddiford făcuse o entorsă a muşchilor spatelui şi hotărâse să se întoarcă acasă. Pugh, doctorul, îşi găsise trei cobai în Bourdillon, Secord şi Colledge şi împreună aveau să experimenteze efectul oxigenului la o altitudine de peste 6000 m, în valea Pangbuk. În sfârşit, Shipton ne sugeră, lui George şi mie, să încercăm, dacă
voiam, să străbatem pentru prima oară o trecătoare numită Nup La, la est de Cho Oyu.
Propunerea a fost primită cu entuziasm, însă, bineînţeles, aveam s-o punem în practică numai după câteva zile de odihnă şi de pregătiri.
45
La 16 mai, am coborât împreună cu George cei 32 km plicticoşi până la Namche Bazar.
Am ajuns acolo obosiţi şi cu picioarele umflate. Ne-a întâmpinat profesorul Lombard, geologul expediţiei elveţiene, care ne-a informat că elveţienii răzbiseră peste căderea de gheaţă, pătrunseseră în Circul-de-vest, unde transportaseră un stoc mare de provizii şi de alimente şi acum erau pe punctul de a ataca cealaltă mare problemă: cucerirea Şeii-de-sud. Faţă de toate acestea eforturile noastre păreau neînsemnate, aşa că ne-am dus tăcuţi la culcare.
46
PESTE NUP LA
Dorisem din totdeauna să încerc o ascensiune peste trecătoarea Nup La. În 1951, Riddiford şi ceilalţi din grupul nostru încercară să urce căderile ei mari de gheaţă, dar fuseseră
siliţi să se întoarcă din drum. În afară de satisfacţia de a fi primii care au atacat această trecătoare formidabilă, George şi cu mine mai aveam un plan ascuns. Nup La este trecătoarea de la izvoarele râului Dudh Kosi şi capătul gheţarului Ngojumba. De partea cealaltă a ei, drumul duce la gheţarul Rongbukul-de-vest şi la povârnişurile nordice ale muntelui Everest. Ne gândeam că în cazul când izbuteam s-o escaladăm, am fi putut face o incursiune rapidă în partea nordică a Everestului, prin locurile devenite celebre, datorită expediţiilor anterioare şi poate să încercăm chiar câteva ascensiuni. Numai faptul de a ne găsi în preajma versantului de nord al Everestului, care ne devenise atât de cunoscut din cărţi şi fotografii, era o perspectivă care ne umplea de entuziasm. Mai întâi însă trebuia să traversăm Nup La.
La 19 mai am părăsit Namche Bazar împreună cu George şi am urcat 300 m până la satul Khumiung. Aici locuiau şerpaşii noştri Angputa şi Tashi Phuta. Am rămas peste noapte în casa lui Angputa, unde am fost primiţi cu o rară ospitalitate de frumoasa şi tânăra sa soţie şi de bătrânii lui părinţi. Casa lui Angputa, rezistent clădită şi comodă, are două caturi iar pereţii sunt făcuţi din piatră tencuită cu lut. Acoperişul, ca pretutindeni de altfel, e format din scânduri de pin aşezate ca şindrila, pe care sunt puşi bolovani mari ca să nu le ia vântul. Parterul e format dintr-o cămară pentru provizii şi dintr-un adăpost pentru animale, în timp ce etajul este locuit de familie.
Ne-am aşezat în jurul focului care trosnea plăcut şi am luat o masă gustoasă alcătuită din omletă
(preparată special în cinstea noastră) şi cartofi fierţi, la care s-a adăugat un desert compus din lapte covăsit şi tsampa. O ceaşcă de ceai a desăvârşit apoi mulţumirea noastră. După aceea am întins saltelele pneumatice şi sacii de dormit într-un colţ al încăperii şi ne-am retras la culcare.
În următoarele două zile, mica noastră caravană şi-a continuat încet drumu-i şerpuit, în susul văii adânci a lui Dudh Kosi. Priveliştea era pitorească şi cum mergeam agale, i-am putut admira fiecare colţişor. Ne însoţeau trei din şerpaşii noştri permanenţi – Angputa, Tashi Phuta şi Angje – şi şase şerpaşi angajaţi temporar, aproape toţi tineri, bine făcuţi şi vioi. A doua zi, la amiază, am ajuns într-un cătun în care numai una din case era locuită, pentru că sezonul de vară
abia începuse. Am izbutit totuşi să cumpărăm vreo 30 kg de cartofi şi am angajat o tânără
şerpaşă, foarte atrăgătoare, ca să ni-i ducă. Imediat, întreaga atmosferă a grupului s-a înseninat.
Toţi tinerii sburdau ca nişte mânji, fiecare căutând să se întreacă unul pe altul în râs şi glume.
Aproape că uitaseră de poverile din spate şi galopau veseli în susul văii. Deşi făceau totul pentru a o impresiona pe frumoasa noastră şerpaşă, niciunul din ei nu se oferea să-i ducă măcar o parte din povară, cu mult mai grea decât a lor. La şerpaşi o femeie nu se bucură şi nici nu aşteaptă un tratament mai bun când e vorba de cărat poveri.
După-amiază am urcat pe albie de-a lungul gheţarului Ngo-jumba, până la un mic sat de păstori de pe malul unui lac încântător, numit Dudh Pokari. Deasupra lacului se înălţa un şir de vârfuri acoperite cu gheaţă, care dominau tot cerul. Aveam un simţământ de linişte şi de mulţumire când priveam prin deschizătura cortului peste apa sclipitoare a lacului, spre vârfurile impunătoare din faţa mea. Satul avea numai câţiva locuitori – doar o mână de fiinţe curajoase care păşteau iacii şi îi mulgeau în fiecare seară. Târziu, după-amiază, porni din nou să ningă şi şerpaşii se adunară toţi într-una din colibele de piatră şi lut. Ne-am dus şi noi acolo pentru cină.
Bâjbâind prin întunericul şi fumul din colibă, ne-am luat locurile în jurul unui mic foc din bălegar de iac, unde, cu câte o strachină în mâini, ospătam dintr-o tocană excelentă.
47
În scurt timp, râsul zgomotos şi din toată inima al şerpaşilor răsună în toată coliba.
Căldura, murmurul vocilor şi atmosfera generală de mulţumire mă copleşiră. Somnul mă fură pe nesimţite.
Continua să ningă şi din această cauză, dimineaţa aceea nu prea ne îmbia la drum. Până
la urmă, ne-am hotărât şi am pornit cu paşi greoi în susul văii, prin zăpada moale, pe o pâclă
deasă ce întuneca totul. După o oră de mers însă, vremea se însenină neobişnuit de repede şi zăpada începu să se topească sub ochii noştri, sub căldura dogoritoare a soarelui. Schimbarea bruscă a vremii e specifică munţilor Himalaya – acum e îngrozitor de frig şi în clipa următoare, nesuferit de cald. Am întins corturile pe o terasă mică acoperită cu muşchi, lângă un lac cristalin şi rece ca gheaţa şi apoi am adunat câteva braţe de vreascuri din arbuştii piperniciţi ce îmbrăcau povârnişurile. M-am urcat pe muchia gheţarului privind cu interes drumul înainte. Drept deasupra noastră, pe stânga, se înălţa faţa enormă a lui Cho Oyu din nordul căruia începea un şir lung de piscuri care culmina, în depărtare, cu vârful piramidal al Everestului. Îi urmăream cu gândul pe elveţienii care se aflau acum sus; oare cât de departe vor fi ajuns? Cu privirea încordată, căutam zadarnic să-i desluşesc pe masivul acela uriaş, la 32 km distanţă de noi. Fără
nici un chef, m-am reîntors la preocuparea mea imediată. Nu-mi puteam da seama exact unde se află Nup La, dar era evident că a doua zi trebuia să traversăm mai întâi gheţarul, ca să putem ajunge la trecătoare. Dimineaţa era senină şi geroasă şi totuşi am plecat foarte devreme. Simţeam o emoţie crescândă la gândul că în ziua aceea vom vedea regiunea Nup La. Am continuat urcuşul, pe o scurtă porţiune, pe lângă gheţar, apoi ne-am lăsat peste un perete abrupt de morenă, pe suprafaţa lucie a gheţarului. Drumul era surprinzător de uşor. Gheţarul era împărţit în porţiuni lucioase, despărţite între ele de spinări de morenă. Înaintam cotind prin lungile trecători dintre ele, pentru a parcurge apoi o nouă porţiune de gheaţă lucie. Străbătusem toată întinderea şi continuam să urcăm pe gheţar, până când acesta coti brusc spre stânga. La cotitura, gheaţa fiind zdrobită şi întreruptă, ne-a trebuit mult timp până ce am găsit un drum peste ea. Am fost obligaţi să urcăm încă un perete prăpăstios de morenă, pentru a intra apoi într-o albie în spatele acestuia, după care, mergând o mică bucată de drum prin albie, am ajuns pe o creastă, pe care ne-am oprit însă îngroziţi de priveliştea care se înfăţişa înaintea ochilor noştri.
Era mult mai rău decât mă aşteptasem. În faţa noastră, o cădere colosală de gheaţă se prăbuşea la sute de metri adâncime, într-un haos formidabil de gheaţă sfărâmată. Căderea de gheaţă era despicată în două de un meterez masiv, stâncos şi gheaţa se umfla şi se ridica în jurul lui ca valurile mării în jurul provei unui distrugător. Era o privelişte grandioasă şi spectaculoasă, dar m-am simţit complet descurajat la gândul că trebuia să găsim un drum peste acel meterez.
Căderea de gheaţă de pe dreapta, cu şirurile ei de ace de gheaţă gata să cadă, se înfăţişa din cale-afară de primejdioasă, iar din partea stângă se rupeau şi se prăbuşeau aproape necontenit blocuri mari peste un perete enorm format din stânci verticale. Nu era de mirare că expediţia din 1951
povestise lucruri atât de înspăimântătoare.
Ne-am aşezat cortul pe gheaţa de la baza căderii de gheaţă din dreapta şi am dat drumul tuturor şerpaşilor să se reîntoarcă, cu excepţia celor pe care îi angajasem permanent. Şerpaşii formaseră un grup vesel şi făcuseră toată treaba cu foarte multă tragere de inimă şi îmi părea rău să-i pierd de tovarăşi. Pe când dispăreau în jos pe gheţar, stăm privind cu George şi cu Angje la căderea de gheaţă. „Bohut kharab, sahib!” (foarte rău, domnule), spuse Angje. Cu intenţia lăudabilă de a ridica moralul şerpaşului, l-am asigurat că nu aveam de ce să ne temem şi că vom găsi fără greutate un drum de urcat. Exact în clipa când vorbeam, se auzi o uruitură lugubră şi un turn de gheaţa, de vreo 90 m, se aplecă înainte şi porni în avalanşă cu o forţă înfiorătoare. Când zgomotele prăvălirii încetară şi norii de pulbere se liniştiră, m-am asociat din toată inima părerii 48
lui Angje că era în adevăr „Bohut kharab!
După masă pornii într-o recunoaştere de unul singur, fără o ţintă precisă. Observasem o despicătură mică între căderea de gheaţă din dreapta şi meterezul stâncos şi voiam să văd de nu era cumva posibil să urcăm pe ea, ca să mergem mai departe. Găsii că nu era greu să mă caţăr peste bolovanii desprinşi, deşi aveam neplăcuta senzaţie că dintr-un moment într-altul puteau să-mi cadă în cap bolovanii din stânga sau bucăţile de gheaţă venind din dreapta. În cele din urmă, n-am mai putut înainta nicidecum – turnurile de gheaţă se împreunau cu stânca, formând un zid de netrecut. Încercai să mă caţăr pe stânci şi suii vreo 12 m pe făgaşul neaccidentat al unui curs de apă, înainte de a-mi dă seama că şi acesta era de fapt blocat de o săritoare48, care se afla mai sus. Ca urmare, a trebuit să cobor din nou. Suprafaţa lunecoasă şi netedă era însă cu mult mai greu de coborât decât de urcat şi când am ajuns jos, îmi tremura tot capul din cauza încordării şi îmi simţeam nervii zdruncinaţi. Era clar că despicătura nu ne oferea decât necazuri şi o părăsii cât putui mai repede.
M-am îndreptat apoi spre baza meterezului principal pe care l-am examinat îndeaproape.
Atacarea lui era o problemă grea, dar mi s-a părut că întrezăresc un drum de urcat, măcar pentru prima lui jumătate. Pericolul cel mare îl constituiau stâncile care se prăvăleau cu regularitate la interval de câteva minute; totuşi aveam impresia că ne puteam găsi un drum ferindu-ne de ele.
M-am reîntors seara la tabără şi i-am povestit lui George descoperirea mea. Ne-am hotărât să
atacăm meterezul stâncos a doua zi.
