Am lăsat acolo puţinele bagaje pe care le aveam cu noi şi am alergat înapoi, pe drumul cotit şi întortocheat, la tabăra din ajun. Într-o oră eram jos. Am împachetat toate lucrurile în baloturi enorme, apoi, gâfâind din cauza greutăţii, am pornit din nou spre Nup La. Începuse să ningă cu fulgi deşi iar ceaţa ne învăluise din nou. Am reuşit totuşi să dibuim drumul după urmele făcute mai înainte, care, din fericire, mai persistau încă. Am simţit o mare uşurare când, în sfârşit, ne-am urcat pe blocul de piatră unde, după atâta timp, am instalat cortul din nou pe stânca solidă.
Târziu, în cursul după-amiezii, vremea se lumină; George şi cu mine plecarăm să facem o plimbare. Am urcat pantele line şi lungi până la Nup La, de unde se deschidea în jos marea vale a gheţarului Rongbukul-de-vest. Şi de acolo, strălucind în lumina amurgului şi dominând orizontul, se înalta masivul uriaş al Everestului. Priveliştea încununa eforturile făcute până
atunci, aşa că ne-am întors mulţumiţi la culcare.
Prima noastră ţintă – urcuşul până la Nup La – fusese astfel atinsă. Al doilea obiectiv era să vedem feţele nordice ale Everestului.
A doua zi dimineaţă, ne-am strâns bagajul şi am pornit la drum pe o vreme foarte frumoasă, încărcaţi cu poveri grele de aproape 25 kg fiecare. Am urcat până la Nup La şi apoi am 55
coborât spre gheţarul Rongbukul-de-vest. Acesta era neted şi neîntrerupt pe o distanţă de mai multe mile, astfel că l-am coborât uşor şi într-un timp record. La ora 10,30 ne aflam în faţa piscului Lingtren Nup, unde am poposit să bem ceva fierbinte. Sufla un vânt pătrunzător şi pentru a putea aprinde primusul a trebuit să ridicăm un zid de pietre. O ceaşcă de ceai fierbinte cu câţiva biscuiţi, puţin unt şi marmeladă ne-au dat puteri noi. Străbăteam acum un ţinut bine cunoscut din povestirile expediţiilor făcute mai înainte pe Everest. Treceam printr-o stare de emoţie continuă, deoarece la fiecare pas ne arătam unul altuia locuri devenite celebre. Şi pe măsură ce Everestul se apropia din ce în ce mai mult de noi, îl vedeam înălţându-se tot mai sus deasupra noastră. Acum puteam distinge, pe coastele lui stâncoase, Banda galbenă şi Banda neagra, treptele de stânci şi Marele culoar. Toate, atât de aproape de vârf, la încă vreo 300 m de urcuş pe stânci abrupte, în aer rarefiat şi rece.
La ora 14,30 poposeam pe sfărâmăturile de morenă, drept deasupra gheţarului principal Rongbuk. Şerpaşii erau tare osteniţi după acest drum lung şi greu. George şi cu mine însă eram în forma excelentă şi de aceea am pornit într-o mică cercetare, în jos pe Rongbuk. Priveliştea era uluitoare: şir după şir se înălţau ace de gheaţă uriaşe, unele ajungând până la 60 m înălţime.
Timp de o oră, ne-am amuzat încercând să pătrundem cât mai departe posibil printre ele, tăindu-ne trepte în susul unor pereţi de gheaţă ameţitori sau încercând să ne ţinem echilibrul pe creste extrem de fragile. Nu am putut înainta la adâncime mai mult de 15 m şi a trebuit să ne dăm bătuţiţ plini de admiraţie în faţa acestei minunate cetăţi de gheaţă. Ne-am reîntors la tabără atraşi de aburii îmbietori ai unei tocăniţe delicioase. Ne-am vârât apoi în sacii noştri de dormit, pe deplin mulţumiţi de rezultatele zilei care se încheiase. Nu puteam dormi din cauza emoţiei care mă stăpânea încă şi, pe deasupra, salteaua mea pneumatică se dezumfla mereu. Miezul nopţii mă
prinse treaz, copleşit de gânduri şi de nerăbdare. Am scos capul afară din cort. Nu se vedea însă
aproape nimic, deoarece ne aflam într-o văgăună. Era noapte neagră, iar stelele aruncau o lumină
rece şi fixă. Gândurile mi se împleticeau şi fugeau mereu la expediţia elveţienilor. „Cât de sus or fi ajuns oare? Vremea nu fusese prea rea şi desigur că până acum dăduseră asaltul Everestului…
Sper să nu ne prindă aici pe versantul nordic vreun potop de zăpadă adus de muson. Trecerea înapoi peste Nup La ar fi cât se poate de neplăcută… De fapt, tot nu mă gândesc să ne întoarcem peste Nup La…!” încercai să-mi liniştesc gândurile şi să dorm, însă aceeaşi întrebare mă
frământă mereu: „Ce-or fi făcând oare elveţienii?”
A doua zi, ne-au trebuit trei ore ca să coborâm pe gheţarul Rongbuk pentru a găsi un loc pe unde am fi putut pătrunde printre acele de gheaţă. Am tăiat destul de uşor drum printre ele, aşa încât dejunul l-am luat pe morena de pe cealaltă parte a gheţarului. Locul era plăcut. Era şi un mic lac, ba chiar şi iarbă verde. O ambianţă plăcută pentru două ceasuri de odihna în razele calde ale soarelui. Priveliştea asupra văii era minunată, iar la vreo zece mile depărtare puteam zări mănăstirea Rongbuk.
Plecarăm mai departe şi făcurăm un ocol ca să dăm în valea Rongbukului-de-est –
vechiul drum spre Everest. De partea cealaltă a văii se zăreau nişte ziduri de piatră aproape năruite. Am traversat să le examinăm. Aceasta fusese tabăra I. M-a cuprins un sentiment de teamă privind zidurile, ca şi cum printre ruine pluteau încă umbrele lui Mallory, Irvine şi Smythe49. Singura urmă care amintea că acolo fuseseră cândva oameni era doar carcasa ruginită
a unei vechi baterii. Orice altă urmă, fie vreo cutie de tinichea sau alte lucruri fuseseră distruse de intemperii sau duse jos în vale ca să împodobească vreun cămin tibetan.
Ne continuarăm drumul în sus pe gheţarul Rongbukul-de-est – o grămadă demoralizantă
de stânci şi pietroaie. Peisajul ne apărea descurajant şi mohorât, iar piscurile – nişte blocuri 49 Participanţi la expediţia din 1924, de pe partea nordică a muntelui Everest, care nu s-au mai întors.
56
monotone de conglomerat cu zăpadă pe vârf.
Nu ne puteam abţine să nu le comparăm cu frumoasele turnuri lungi de gheaţă şi cu văile încântătoare ale Nepalului. Am instalat cortul la 5638 m pe o movilă de morenă, lângă un lac de munte cu apa limpede şi rece ca gheaţa – singura oază pe care am putut-o descoperi în această
vale tristă şi mohorâtă.
A doua zi dimineaţă însă, după un colţ de stâncă, apăru din nou în faţa noastră Everestul, mândru şi înalt, profilându-se pe un cer răscolit de vânturi. Iar gheţarul Rongbukul-de-est se întindea ca o potecă sclipitoare de gheaţă albastră şi cristalină, drept până la baza muntelui. De emoţie, inima bătea să-mi spargă pieptul. Peste puţin timp ne aflam la locul unde fusese instalată
tabăra a II-a. Aici nu găsirăm însă nici cea mai mică urmă a taberei. La ora 10 dimineaţa, pe o vreme cât se poate de neplăcută, cu vânt rece şi puternic, ne-am abătut pe micul gheţar Changtse.
Şerpaşii, obosiţi şi îngheţaţi, ne rugară să ne oprim. I-am convins totuşi să mergem puţin mai departe: „Hai să mai mergem puţin”, le-am spus noi. „Toro, toro!”50 ne implorară ei. Nu departe descoperirăm o văgăună mică în zăpadă, la aproape 6400 m înălţime, în care tăiarăm o platformă
pentru a ne aşeza cortul. O dată cortul ridicat, ne-am vârât imediat înăuntru, la adăpost de vânt şi de frig.
Voiam să încercăm asaltul lui Changtse – piscul de nord al Everestului, înalt de 7538 m.
Planul era colosal de îndrăzneţ şi ne-am dat seama că nu aveam nici echipamentul şi nici forţele necesare ca să-l putem pune în aplicare. Merita totuşi să încercăm cel puţin şi poate că – dacă
vremea se menţinea favorabilă încă vreo câteva zile – exista vreo şansă. Dacă nu, proviziile limitate pe care le aveam nu ne permiteau să mai zăbovim. Speranţele noastre pline de ambiţie, născute în confortul de la Namche Bazar, începeau întrucâtva să se spulbere, deoarece eventualitatea stricării drumului peste Nup La era grija care ne hărţuia permanent.
Toată noaptea a nins fără încetare, iar a doua zi hotărârea pe care am luat-o ne-a fost impusă de vreme. Era destul de frumos, dar erau semne vizibile că vremea avea să se strice.
Pierdusem speranţa de a mai atinge vârful. Ca un gest de adio, am urcat vreo 150 m deasupra taberei, unde zăpada începuse să facă o crustă nesigură. Prin urmare, am hotărât definitiv să
renunţăm. Am pornit imediat în grabă mare în jos, pe gheţarul Changtse şi am coborât apoi pe Rongbukul-de-est, sub o ninsoare deasă. Am lăsat în urmă locurile taberelor a II-a şi I şi, în sfârşit, făcurăm cotitura care ne ducea în valea principală a Rongbukului. Ne-am instalat cortul pe terasa de lângă micul lac de munte, unde soarele se ivi printre nori încălzindu-ne puţin.
Piscurile erau încă învăluite în nori negri ameninţători care când ne-am culcat, seara, se îngrămădeau din nou deasupra noastră. După o noapte de viscol, urmă o dimineaţă mohorâtă. În schimb, la altitudinea mai mică la care ne aflam, ne-am putut bucura de un somn adânc şi reconfortant. Eram deci pregătiţi să înfruntăm orice! Ziua următoare a fost groaznică – rafalele puternice de vânt nu mai conteneau şi ningea într-una. Părea că vremea se întorsese împotriva noastră. Traversând gheţarul Rongbuk, ne-am rătăcit printre acele de gheaţă şi enormele movile de morenă. Ceaţa şi zăpada reduseseră la zero vizibilitatea, iar simţul nostru de orientare slăbise îngrijorător. Am mers ore întregi împiedicându-ne şi bâjbâind, mai multe mile, prin grohotişul care ne luneca de sub picioare – cu gândul la frumoasa vale verde pe care o lăsasem în urmă. La acestea se mai adăugau şi poverile grele care ne secătuiau de vlagă şi ne înăbuşeau orice entuziasm. După-amiază ne-am aşezat tabăra sus pe gheţarul Rongbukul-de-vest. În ciuda bâjbâielilor, mersesem în direcţia cea bună. Către sfârşitul zilei vremea se limpezise: aerul era rece, dar înviorător, iar cerul plin de stele. Speram într-o vreme bună la întoarcere.
50 „Puţin, puţin”!
57
Nu se iviseră încă zorile când ne-am trezit. Era ora 3,30 şi afară era încă beznă, dar vremea promitea să fie bună. La 5,30 am ieşit din cort. Plănuiam să cercetăm un alt drum peste munte şi trebuia să pornim din timp. Mi-am aruncat ochii la întâmplare în jur şi am simţit că mă
cuprinde un val de teamă şi de revoltă. „Hei! George, vino repede afară. Nu-mi place de loc ceea ce văd!” George ieşi imediat şi scrută în tăcere cerul. „Hai s-o ştergem cât mai repede! Parcă se apropie sfârşitul pământului!” Peste Nepal cerul era negru ca noaptea. Valuri uriaşe de nori fioroşi veneau spre noi rostogolindu-se şi răsucindu-se în jurul piscurilor. Nu mai văzusem niciodată semne care să prevestească o vreme atât de înspăimântătoare.
Nu mai era de pierdut nici o clipă. Am împachetat totul în graba, apoi am pornit aproape în galop, în sus pe gheţar.
Nu ne dădea mâna să fim prinşi de viscol de partea aceasta a lui Nup La. Aveam de mers vreo 10 km până la tabăra din cealaltă parte a trecătorii – 10 km prin zăpadă moale la peste 5800
