Am privit înainte. Spre marea mea desperare, o altă crevasă, aproape tot atât de mare ca cea din care tocmai ieşisem, îmi bara calea. Unde era oare drumul uşor şi plăcut pe care îl văzusem cu George? Desigur că fuseserăm orbi! Strigătul slab de „Sahib, Sahib”, mă readuse la realitate şi mă grăbii să privesc în jos la cei trei şerpaşi care rămăseseră agăţaţi pe platforma lor suspendată la 12 m sub mine. Trebuia să-i trag în sus pe ultima porţiune a peretelui de gheaţă.
Prin urmare m-am înţepenit bine în picioare într-un loc sigur şi, trecându-mi coarda peste umăr le-am strigat să urce, trăgându-i apoi cu putere sus peste margine ca pe trei saci cu cărbuni.
Acum îmi dădeam seama că între noi şi Nup La era o regiune foarte greu de străbătut şi regretam mult ajutorul pe care ar fi putut să mi-l dea George. Am hotărât să lăsăm toate bagajele în locul acela şi să pornim în recunoaştere fără ele. Crevasa următoare era cel puţin ceva mai uşor de coborât decât prima, deşi zăpada de pe fund era vizibil nestabilă. Şi aici, ca şi mai înainte am găsit o creastă de zăpadă ascuţită, care urca pe peretele de gheaţă din faţă şi se termina ca la vreo 2 m sub marginea crevasei.
Am tăiat câteva trepte şi apoi ne-am lăsat cu grijă spre fundul crevasei. Zăpada care tremura sub paşii mei a rezistat cu bine la trecerea noastră, astfel că am putut ajunge pe partea cealaltă. Reîncepui escaladarea peretelui opus ca şi mai înainte. Am tăiat un şir lung de trepte pe coama subţire a crestei de zăpadă, am deschis apoi un drum pe peretele de gheaţă până la marginea de sus şi în sfârşit, cu ajutorul corzii şi cu multă trudă am reuşit să-i trag pe şerpaşi din această crevasă.
Ne-am urmat drumul printr-un ţinut plin de crevase periculoase şi, cu cât înaintam, cu 52
atât distanţa dintre noi şi Nup La părea să crească. În cele din urmă, ne-am oprit pe muchia unui perete înalt care domina amestecul de sfărâmături provenite de la căderea de gheaţă din dreapta.
Pe aici nu se putea trece. Părea că există posibilitatea de a-l ocoli prin stânga, dar voiam mai întâi să-l am şi pe George cu mine înainte de a mă încumeta să încerc ceva. Ne-am întors la cele două
crevase mari şi am coborât şerpaşii pe pereţii abrupţi. Apoi, abătut, i-am condus prin labirintul căderii de gheaţă, până jos la tabără.
Stăm culcaţi în cort, în sacii de dormit, şi-i povesteam lui George cuprins de îndoială
greutăţile pe care le întâmpinasem. Şerpaşii cântau încet rugăciunile. Aici în cort însă, alături de George, greutăţile întâlnite sus păreau cu mult mai uşoare. Hotărârăm deci ca în ziua următoare să depunem maximum de efort pentru a ajunge la Nup La.
A doua zi de dimineaţă, la ora 8, cu lucrurile gata împachetate, luam micul dejun.
Atmosfera era neobişnuit de liniştită, iar norii grei din josul văii ne îngrijorau. Anotimpul favorabil ascensiunilor trecea cu repeziciune – era 27 mai – şi ne temeam să nu înceapă musonul.
Tot timpul am păstrat acelaşi pas, atât pe porţiunea mai uşoară a gheţarului, cât şi atunci când am constatat că o parte din urmele noastre fuseseră şterse de o avalanşă de gheaţă căzută de pe gheţarii agăţaţi de pereţii verticali de deasupra. Ajunşi în porţiunea cea mai dificilă, ne-am legat în coardă şi ne-am pus colţarii. Prezenţa lui George uşura cu mult efortul depus cu o zi înainte pentru tragerea şerpaşilor cu coarda. Chiar şi viteza cu care înaintam era apreciabilă. Zăpada moale îngreuia cu mult deschiderea pârtiei, iar unele din punţile de zăpadă erau cât se poate de şubrede şi nesigure. Neîncrezătorul Tashi Phuta străpungea fioros, cu pioletul, în jurul lui, iar Angje cel posomorât, clătina din cap şi repeta într-una „Bohut kharab!”, la toţi pereţii greu de trecut. De-abia atinsesem pragul căderii de gheaţă şi norii începuseră să ne învăluie cu repeziciune.
Greutăţile la care ne aşteptam la trecerea noastră prin cele două crevase mari n-au întârziat să apară. Chiar cu ajutorul priceput al lui George, a trebuit să depunem multe eforturi pentru a le trece. Nici treptele tăiate de mine în susul şi în josul pereţilor abrupţi nu mai erau sigure, căci zăpada se înmuiase de-a binelea. Reuşirăm cu chiu şi vai să ieşim din crevase, trăgând apoi afară după noi şi şerpaşii.
Cu fiecare clipă, zăpada părea că se face tot mai moale. George mergea în frunte explorând întinderea întunecată a podişului, căutând cu pioletul crevasele ascunse. Şi le găsea pretutindeni. Deodată, tresărirăm la auzul unui strigăt ascuţit. Tashi Phuta căruia numai capul i se vedea din zăpadă, cerea ajutor. Ce se întâmplase? Din neatenţie, se depărtase la câţiva metri lateral de poteca lui George dând peste o crevasă. George îl ţinea cu coarda întinsă, iar eu mă
apropiai cu multă grijă – cercetând atent fiecare palmă de loc. Ajungând lângă el, l-am prins de braţ şi apoi l-am tras cu toţii afară. Numai bagajul pe care-l ducea legat în spate îl oprise să nu cadă într-însa ca un pietroi. Privii în groapa pe care o făcuse şi văzui nişte pereţi de gheaţă dură
şi verde prelungindu-se într-un abis negru. M-am tras grăbit înapoi, scufundându-mă la rându-mi până la genunchi într-o altă crăpătură ascunsă în spatele meu. Trebuii să-mi înăbuş panica de care eram cuprins pentru a-i putea îmbărbăta pe şerpaşii cuprinşi de spaimă.
Am continuat încet drumul mai departe, încercând cu mare grijă terenul înainte de a îndrăzni să păşim pe el. De mai multe ori am căzut până la genunchi în gropi nebănuite, iar neîndemânatecul Tashi Phuta s-a înfundat din nou până la gât într-o crevasă şi numai coarda l-a oprit să nu cadă mai adânc. Zăpada era atât de proastă, încât punţile, deşi de grosimea cozii pioletului, se prăbuşeau şi te lăsau să cazi în gol. Niciodată nu mai întâlnisem o zăpadă atât de periculoasă care să ne zdruncine atât de mult nervii. Pe lângă asta, ningea într-una şi pe măsură
ce norii ne cuprindeu din toate părţile, vizibilitatea se reducea mereu. Abătuţi şi vlăguiţi, 53
hotărârăm să ne instalăm cortul pe o mică movilă de zăpadă, pe care, mai întâi am împuns-o din toate părţile cu pioletul pentru a fi siguri de stabilitatea ei. Apoi am înălţat cortul şi ne-am vârât sub el – o ceată de oameni complet demoralizaţi.
Nu puteam înţelege de ce se înmuiase atât de mult zăpada la o înălţime de aproape 6000
m. Singura explicaţie putea fi aerul cald adus de muson; nouă însă nu ne surâdea câtuşi de puţin gândul de a înfrunta o furtună adusă de muson în acest loc atât de neplăcut. De aceea am hotărât să cobor împreună cu şerpaşii şi să aduc şi restul alimentelor şi echipamentul, lăsate pe drum cu o zi mai înainte. Cu ele am fi putut rezista chiar dacă vremea rea avea să dureze.
Şerpaşii, lesne de înţeles, nu se prea îndemnau la drum, dar o băutură fierbinte îi însufleţi din nou. George rămase la cort să ne pregătească ceva de mâncare şi totodată să ne fie punct de reper prin ceaţă la întoarcere. Am plecat deci cu şerpaşii înşiraţi în urma mea în coardă. Credeam că la venire descoperisem toate crevasele ascunse, dar mă înşelasem. Nu făcui nici 50 de paşi şi mă trezii înfundat până la brâu într-una nouă, astfel că până să ajung la locul unde lăsasem poverile, am trecut prin chinuri groaznice. Am coborât în sfârşit şi, cu poverile în spate, am pornit înapoi spre tabără. Aveam iar în faţă crevasa mare, dar puntea de zăpadă de pe fundul ei nu-mi inspira încredere. Am pornit singur, urcând cu precauţie pe peretele abrupt. Şerpaşii rămaseră la o oarecare distanţă. Totul părea în ordine şi făcui cu grija un pas înainte. În clipa următoare, se auzi însă o bufnitură înfundată şi zăpada pe care stăteam se prăbuşi de sub mine în crevasa de dedesubt. Cădeam în gol! Nu aveam timp mult de gândire şi nu aveam nici siguranţa că şerpaşii vor putea mânui coarda cu iuţeală. Trebuia să mă salvez singur! Mi-am aruncat picioarele înainte înfigând colţarii în gheaţa peretelui din faţă, în timp ce, cu o izbitifră puternică, îmi proptii umerii în peretele opus. Puntea de zăpadă bubuia departe, în adâncurile întunecate de sub mine. Câteva secunde mai târziu coarda se întinse, trasă de sus.
Eram într-o situaţie precară. Mă aflam la vreo 4 m sub marginea crevasei, convins că
şerpaşii, prea speriaţi, nu se vor încumeta să coboare destul de aproape de margine pentru a mă
trage afară. Am stat o clipă să-mi recapăt respiraţia şi apoi, în aceeaşi poziţie, întins de-a curmezişul crevasei, am urcat, sprijinit în colţari şi în umeri, până într-un loc unde crevasa se îngusta puţin. Din fericire nu scăpasem din mână pioletul aşa ca am putut să tai cu el o mică
treaptă în peretele neted şi vertical. Am izbutit să-mi pun un picior pe treaptă şi apoi, cu un efort colosal care m-a sleit de puteri, m-am răsucit în sus şi am azvârlit celălalt picior pe peretele opus al crevasei, înfigându-mi în el colţii lungi de oţel. Gâfâind ca să-mi recapăt respiraţia, am cioplit apoi o treaptă mică şi pentru al doilea picior. Iată-mă, în fine, într-o poziţie echilibrată şi destul de sigură, cu un abis întunecat sub mine şi cu capul la aproape 2 m de suprafaţă.
La o distanţă de 1 m, lateral, se găsea o cornişă de zăpadă lipită de peretele crevasei.
Părea destul de solidă, aşa că îmi făcui încet drum într-acolo, trăgându-mă în sus spre ea. Pregătit pentru orice prăbuşire neaşteptată, m-am căţărat de-a buşilea, cu muşchii încordaţi şi cu multă
băgare de seamă, deasupra cornişei, apoi mă ridicai în picioare încet, sprijinindu-mă cu pioletul de peretele opus al crevasei pentru a-mi ţine echilibrul. În sfârşit, putui să privesc afară din crevasă unde văzui, pe pantele de pe latura acesteia, trei chipuri de oameni înspăimântaţi stând cu picioarele şi cu braţele întinse. Primul era Angje care trăgea din răsputeri de mine, Angputa care îl trăgea pe Angje şi, în fine, Tashi Phuta, pe a cărui faţă se citea limpede groaza şi care îl trăgea înnebunit pe Angputa. Îndată ce creştetul capului meu apăru deasupra, frica întipărită pe feţele lor făcu loc unor zâmbete fericite, iar Angje îmi strigă uşurat: „Bohut Kharab, Sahib!”
Încă o sforţare puternică din partea celor ce trăgeau coarda, un salt zdravăn din parte-mi şi ieşii deasupra ca şi cum nu mi s-ar fi întâmplat nimic. Ne-am întors la tabără mergând cu şi mai multă grijă, dacă aşa ceva mai era posibil şi ne-am bucurat grozav auzind vocea puternică a 54
lui George care ne călăuzea prin ceaţă. Deşi tocana lui aburindă contribui mult la liniştirea nervilor noştri zdruncinaţi, ne-am culcat deprimaţi şi destul de înspăimântaţi. Într-adevăr, starea zăpezii era mai rea decât ne-am fi putut închipui vreodată.
A doua zi ne-am trezit dis-de-dimineaţă. Ceaţa continua să ne acopere, în schimb era cu mult mai frig. Erau prin urmare foarte multe şanse ca gerul să întărească zăpada. Nu eram prea încrezători că vom găsi un drum mai departe şi şovăiam la gândul de a porni înainte atâta timp cât zăpada nu se afla într-o stare mai bună. Cum însă cucerirea trecătorii Nup La devenise o dorinţă pe care George şi cu mine nu ne-o puteam înfrâna, am hotărât să mergem totuşi înainte, dar cu poveri mai uşoare. Băurăm câte o ceaşcă de ceai şi la ora 5,45 eram gata de plecare. Ca măsură de prevedere deosebită ne-am legat toţi cinci într-o singură coardă de 60 m; în acest fel, cel puţin doi dintre noi stăteam pe teren solid.
Nu parcursesem nici 6 m distanţă de cort şi mă trezii din nou înfundat într-o crevasă
ascunsă. Mă pregătii sufleteşte să trec din nou prin aceeaşi groază prin care mai trecusem şi în ziua precedenta. Cu cât înaintam şi cu cât suprafaţa devenea mai tare, cu atât începeam să ne recăpătăm voia bună. Ne croiam drum printr-o regiune întinsă, plină de crevase deschise, care ne sileau să ne îndreptăm într-o direcţie nedorită. Ne străduiam să mergem spre est către Nup La şi ne vedeam mereu siliţi să ne înapoiem din drum. Ne chinuia pe deasupra şi groaza la gândul că
ar putea să iasă soarele şi să înmoaie din nou suprafaţa îngheţată. Lungirăm pasul cât puturăm de mult. Dar se părea că eram prinşi într-o reţea de crevase din care nu puteam ieşi. În cele din urmă, am urcat pe o creastă de pe care am văzut sub noi o râpă neaccidentată care ducea în direcţia în care voiam să mergem. Am coborât şi am mers în josul ei. Râpa sfârşea într-o vale largă plină de gheaţă şi, de acolo, am constatat cu bucurie cum pantele de pe cealaltă parte a văii culminau într-o coastă uşor de urcat, aproape neîntreruptă, care ducea spre Nup La.
Greu ne-ar fi putut opri ceva din drum, acum! Am coborât în valea de gheaţă pe care am traversat-o ieşind de partea cealaltă. Am urcat apoi în goană ultimele povârnişuri. „Am izbutit George!”, exclamai eu. Înspăimântătoarea cădere de gheaţă care rămăsese în urma noastră nu ne lăsa să credem că am învins-o. Jos în vale, se vedea gheţarul Ngojumba care părea acum colosal de departe. Aproape că nu îndrăzneam să ne închipuim că reuşisem să facem drumul până aici.
Niciodată nu avusesem senzaţia unei înfăptuiri mai măreţe, iar George era în culmea emoţiei.
Nu aveam însă timp de pierdut. Dinspre Nepal se rostogoleau spre noi nori grei şi negri.
Hotărârăm să ne instalăm cortul pe blocul întins şi plat care se afla chiar în apropierea trecătorii.
