m – dar frica ne mâna înainte. După mai mult de o oră, am ajuns la locul unde lăsaserăm alimentele exact în clipa în care nori mari şi grei acoperiră complet căderea de gheaţă, ascunzând-o vederii noastre. Într-o clipă furăm învăluiţi în nori şi într-o ninsoare deasă, viscolită
de vânt. Am hotărât să mergem totuşi mai departe, împovăraţi, de data asta cu toate bagajele taberei, ne-am lăsat pe o râpă de gheaţă, din care am ieşit pentru a relua labirintul nostru de crevase.
Vizibilitatea era neînchipuit de proastă; nu vedeam nici măcar unde să ne punem piciorul. Ochelarii lui George se acoperiseră de zăpada, aşa că preluai eu conducerea. Era o munca de-a dreptul înnebunitoare. Dibuiam drumul de la o crevasă la alta ghicind direcţia mai mult după conturul reliefului. Zăpada cădea ca o perdea groasa, lipindu-ni-se de barbă şi de haine. Nu mai ştiam unde mă aflu. Mă oprii desperat, dezorientat. Pentru o clipă cerul se lumină, arătându-mi în stânga un colţ de stâncă, cel care ştiam precis că se afla chiar deasupra fostei noastre tabere. Ceaţa ne învălui din nou, dar mă îndreptai, poticnindu-mă la fiece pas, în direcţia colţului de stâncă. Deodată am dat în zăpadă peste o cutie goală de conserve. Ne aflam pe locul fostei noastre tabere.
Trebuia să hotărâm: mergem mai departe sau ne oprim. Ştiam că drumul avea să fie greu din cauza cetii şi a viscolului, dar gândul că am putea fi siliţi să poposim mai multe zile într-un loc atât de neplăcut nu ne surâdea de fel. Am hotărât deci să mergem înainte. Mă obişnuisem cu gândul că eu voi fi acela care trebuie să dibuiască drumul la coborâre; mi-era suficient să-l ştiu pe George legat în coardă în urma mea, ca un fel de ancoră solidă şi sigură. Cei trei şerpaşi veneau ultimii.
Pornii în frunte peste platoul plin de crevase. George mă asigura strâns în coardă, iar eu sondam drumul cu ajutorul pioletului, pas cu pas, înaintând cât puteam de repede. Zăpada care cădea din belşug acoperise vechile noastre urme şi, totodată şi o mare parte din crevase. Nu aveam însă voie să pierdem curajul. Singurul lucru care ne rămânea de făcut era şi mergem tot înainte. Când mă scufundam, George mă trăgea afară şi dibuiam pe altă parte. În lipsa noastră tot platoul se schimbase şi parcă ni se tăiase drumul spre marile crevase. În desperare, încercai să
trec, abia ţinându-mi echilibrul, peste o punte şubredă de zăpadă şi spre uimirea mea văzui că
rezistă! În clipa următoare eram lângă prima din crevasele mari. Ceilalţi trecură şi ei după mine.
George era omul nostru de nădejde. Calm şi sigur de el, mergea prin viscol ca un transatlantic uriaş pe oceanul înfuriat. Cât timp mâna lui puternică ţinea coarda, ştiam bine că nu puteam să
cad prea adânc.
Treptele săpate înăuntrul crevasei celei mari dispăruseră, Ne-am aşezat deci pe lucru ca să le refacem. I-am lăsat în jos pe şerpaşi peste marginea crevasei, coborând apoi şi noi după ei.
58
Acolo jos era ciudat de liniştit, deşi deasupra capetelor noastre viscolul se dezlănţuia cu o furie îndoită. Şerpaşii mergeau de minune, înotând cu poverile lor grele prin zăpada adâncă. Îl întrebai pe Angje ce gândea despre toate acestea, la care îmi răspunse: „Bohut kharab, sahib!”, deşi zâmbetul lui larg îmi dezminţea sensul cuvintelor rostite.
Ninsoarea proaspătă care acoperea căderea de gheaţă ajunsese de vreo 15 cm şi se îngroşa în fiece clipă. Spre dreapta, puteam auzi zgomotul surd al avalanşelor de zăpadă
proaspătă care se prăvăleau de pe pereţii verticali, pe gheţar. Dar nu puteam vedea nimic!
Coborâi mai mult bâjbâind, curăţind zăpada de pe pantele abrupte şi tăind în gheaţă treaptă după
treaptă, încercând să recunosc drumul. Adesea dădeam peste câte o ruptură de pantă inaccesibilă
sau peste o crevasă înfiorătoare şi atunci ştiam că greşisem drumul. Trebuia să urc înapoi, sleit de puteri, până la poteca pe care o cunoşteam şi, de acolo, porneam din nou. Multe crevase se lărgiseră şi multe punţi de zăpadă dispăruseră. Cu toate acestea şi după multe eforturi am găsit un drum de coborât.
Am ajuns la poalele căderii de gheaţă complet epuizaţi. Când am văzut însă morena laterală pe care ştiam că e uşor de mers, am simţit cu toţii lacrimi de uşurare în ochii noştri chinuiţi de atâta încordare. Nici profunzimea zăpezii şi nici urletul viscolului nu ne mai îngrijorau; ne simţeam acum în siguranţă, încă un efort şi după o scurtă coborâre am ajuns pe un loc plat unde am hotărât să ne aşezăm cortul. Cu devotamentul şi îndemânarea şerpaşilor, cortul fu ridicat într-o clipă.
Vârâţi în sacii de dormit, ne sorbeam ceaiul împreună, veseli şi entuziaşti, ca nişte vechi şi buni prieteni şi tovarăşi ce eram, în timp ce afară viscolul şuiera năpraznic. Noi îl dădurăm însă complet uitării.
59
ASALTUL ELVEŢIENILOR
Ne-am odihnit două zile lângă un mic lac din apropierea gheţarului Ngojumba, dormind aproape într-una. Vremea era caldă şi liniştită. Ne procurasem ceva hrană proaspătă, formată din cartofi în cantităţi mari, unt şi iaurt de iac. Vechea noastră întrebare ne obseda într-una: „Ce au făcut oare elveţienii? Eram în 5 iunie şi ar fi fost timpul să se întoarcă din munţi cu veşti de izbânda sau de înfrângere. Nerăbdători, am hotărât să mergem până la ei.
Între noi şi gheţarul Khumbu se afla o trecătoare înaltă care mai fusese străbătută în 1951
de la răsărit la apus şi pe care gândeam să o folosim. La 6 iunie, am pornit din tabăra noastră de odihnă şi am traversat gheţarul Ngojumba până la gheţarul afluent care ducea spre trecătoare.
Eram cu toţii şase – George, eu, Angputa şi Tashi Phuta şi încă doi oameni voinici, Pemba şi Angpemba, pe care îi recrutaserăm jos în vale. Angje coborâse de-a dreptul la Namche Bazar cu toate bagajele care ne prisoseau. Pe gheţarul afluent, „Guanara”, cum îl numeau şerpaşii, am descoperit pe albia din spatele peretelui de morenă din stânga un drum plăcut şi uşor, adăpostit şi presărat cu o puzderie de flori. Era cald, iar aerul devenise apăsător. Cu toate acestea, George iuţi puternic pasul. Lăsasem cu mult în urmă pe şerpaşi şi, pentru a-i aştepta, ne-am oprit într-o mică
văgăună cu iarbă deasa, unde am dormit un ceas la soare. Iarba verde şi odihnitoare şi frumuseţea florilor viu colorate erau o adevărată desfătare pentru corpurile noastre sleite de puteri şi pentru nervii noştri obosiţi. Aici viaţa părea nespus de frumoasă. Sus însă, pe gheţarul de la baza trecătorii unde am poposit, începuse din nou să ningă.
La ora 3 şi jumătate de dimineaţă când ne-am trezit, timpul era frumos şi cerul senin, dar straşnic de frig. Angputa aprinse primusul şi începu să ne pregătească micul dejun. Nu mai aveam ceai, aşa că ne-am mulţumit cu apă fierbinte amestecată cu lapte, zahăr şi tsampa, precum şi cu, o raritate pentru noi, cartofi pai. Am pornit la drum abia la ora 5,40. Am traversat mai întâi gheţarul, urmaţi de bubuituri puternice, provocate de gheaţa care crăpa din cauza gerului şi de trepidaţiile lăsate în urmă de paşii noştri. După o oră, am ajuns la baza trecătorii de unde am început urcuşul pe nişte pante abrupte şi sfărâmicioase. Nu era greu de urcat şi totuşi înaintam cu grijă, strânşi în grup, fiindcă în orice moment ne-am fi putut trezi cu vreun bolovan în cap, dislocat de cel dinaintea noastră. Şerpaşii mergeau admirabil, iar Tashi Phuta, cel care în mod obişnuit trebuia luat cu binişorul la porţiunile mai grele, îi conducea acum pe cei doi începători, cu calmul şi cu priceperea unui ghid alpin.
Prima sută de metri a fost destul de dificilă, dar după aceea urmă o porţiune admirabilă
de urcuş, abruptă dar sigură. Cei doi şerpaşi mai în vârstă urcau mai greu, aşa încât rămăsei în urmă cu ei, pentru a-i ajuta când urcuşul devenea mai greu. Eram pe o pantă foarte abruptă şi urcam domol, când Pemba se opri şi ridică ceva de jos de pe stâncă. Părea foarte impresionat în vreme ce-i arăta lui Angpemba ceea ce ridicase. Oarecum curios, i-am întrebat ce au găsit şi pe dată m-am trezit în mână cu un smoc de păr lung, negru, des şi aspru care părea mai repede a fi din peri de porc mistreţ decât orice altceva. „Yeti, sahib! Yeti!”. Mărturisesc că şi eu fui cuprins de tulburarea care-i stăpânea. Părea însă ciudat ca cineva să găsească în acest loc un smoc de păr.
Ne aflam doar la peste 5800 m altitudine şi hotărât că înfricoşătorul om al zăpezilor era un alpinist de forţă! I-am arătat şi lui George părul găsit şi discutarăm cu entuziasm despre această
descoperire. Ar fi fost o mare cucerire să aducem – de acolo de sus – pentru cercetări ştiinţifice păr aparţinând înfricoşătorului om al zăpezilor. Presimţind intenţiile noastre, Pemba se aplecă
spre noi şi, cu mâna lui bătrână şi noduroasă, smulse smocul de păr şi îl zvârli departe peste peretele de stâncă: „Bohut kharab, sahib! Bohut kharab!” Nu ne aflam acolo cu acest scop şi deci nu ne-am îndurat să pierdem cei 60 de m câştigaţi în înălţime ca să-l putem găsi din nou, astfel că
60
ne-am continuat drumul.
Am traversat trecătoarea şi am coborât repede către gheţarul Khumbu. Everestul se înălţa uriaş în faţa noastră, deşteptându-ne şi mai mult dorinţa de a şti dacă elveţienii au ajuns pe el. Ne frământă aceeaşi întrebare: „Oare l-au cucerit?” La „Tabăra lacului” pe care am găsit-o părăsită, picul de căldură care venea din tăciunii stinşi ai focului făcut între pereţii din bolovani de stâncă
ai taberei-de-bază a elveţienilor ne spunea că nu de mult trecuseră oameni pe acolo. Eram enervaţi şi dezamăgiţi. Lăsându-ne jos poverile, ne-am urcat pe gheţar. Totul era calm şi liniştit.
Doar zgomotul bolovanilor care se rostogoleau din morenă spre apa lacului rece ca gheaţa sau huruitul surd al unei avalanşe uriaşe mai tulburau din când în când liniştea grea a după-amiezii.
Nu era nimeni pe gheţar şi nici pe căderea de gheaţă. Elveţienii plecaseră!
Am poposit în noaptea aceea la „Tabăra lacului”, fără însă a putea dormi prea mult.
Aceeaşi întrebare încă fără răspuns mă chinuia necontenit. Eram hotărât să aflu totul a doua zi.
