înţelegi ce greutăţi prezintă definitivarea unei liste, mai ales că, în principiu, socotesc că e foarte important să fi cunoscut personal oamenii înainte de a definitiva grupul. Celelalte recomandări făcute de d-ta vor fi între timp examinate cu toată seriozitatea.
Aştept cu toată nerăbdarea să lucrăm împreună în această problemă care ne interesează.
Al dumitale, John Hunt.
Prin această scrisoare am făcut cunoştinţă cu omul care avea să joace un rol hotărâtor în organizarea succesului final al cuceririi Everestului.
Într-adevăr, cunoşteam şi dezaprobam hotărârea Comitetului pentru Himalaya de a schimba conducătorii la mijlocul drumului şi eram profund dezamăgit că Shipton fusese înlocuit.
„Everest fără Shipton nu poate fi acelaşi lucru, îmi ziceam eu. Şi la urma urmei, cine o fi acest tip Hunt? Nu am mai auzit niciodată de el! Mă întreb dacă e bun la ceva?”
Priceperea lui Hunt se dovedi însă curând, când am primit prin poştă o serie de planuri amănunţite care, trebuie să recunosc, în ciuda aversiunii mele, dădeau soluţiile cele mai exacte.
Atât Lowe cât şi eu aşteptam cu multă nerăbdare să aflăm componenţa grupului şi am fost foarte bucuroşi când am aflat că vor mai lua parte Evans, Bourdillon şi Gregory, care participaseră la expediţia de pe Cho Oyu şi Ward care fusese cu noi în expediţia de recunoaştere din 1951. Din grupul de alpinişti mai făceau parte Wylie şi Noyce, care obţinuseră rezultate excelente în diversele ascensiuni din munţii Himalayei, Westmacott şi Band care făcuseră ascensiuni remarcabile în Alpii europeni. Dintre cei care nu aveau să participe la ascensiuni erau Stobart, operatorul cinematografic şi vechiul nostru prieten, doctorul Griffiths Pugh, a cărui prezenţă
însemna nenumărate experienţe fiziologice pe pielea unor alpinişti imprudenţi.
Cum George Lowe şi cu mine eram izolaţi de restul grupului nu-i puteam ajuta decât cu sfaturi, dar era limpede că organizarea expediţiei se făcea cu paşi vertiginoşi, iar echipamentul nostru avea să fie dintre cele mai bune. De data aceasta asaltul muntelui urma să se facă cu ajutorul aparatelor de oxigen; în acest scop se făceau sforţări uriaşe pentru perfectarea a două
tipuri diferite de aparate pe care urma să le întrebuinţăm.
La începutul lunii martie, ne-am întrunit la Kathmandu toţi membrii expediţiei; aci l-am 67
întâlnit pentru întâia oară pe John Hunt. Din prima clipă, am fost impresionat profund de energia sa dinamică, de capacitatea lui organizatorică şi de felul său încântător de a se purta cu oamenii.
Caracterul lui s-a conturat perfect la prima noastră convorbire, când mi-a spus ca intenţionează
„să fie mereu în fruntea expediţiei”. Deşi îl cunoşteam doar de câteva minute, impresia puternică
pe care mi-o produse mă făcu să nu mă îndoiesc de spusele sale. Tot la Kathmandu l-am cunoscut pentru prima oară şi pe Tenzing. Era robust şi bine făcut. Chipul său exprima încredere şi modestie totodată. Curând deveni un membru preţuit al grupului nostru şi se făcu iubit de toţi prin zâmbetul lui încântător şi prin blândeţea firii sale.
La 10 martie, am părăsit Kathmandu pornind în marş domol spre poalele Everestului.
Timp de 17 zile am urcat dealuri şi am coborât văi, străbătând minunatul ţinut al Nepalului pe o vreme nesperat de bună. Înotam în toate râurile, mâncam cât şapte şi dormeam sub cerul înstelat.
La mănăstirea Thyangboche unde am poposit eram cu toţii într-o formă perfectă şi bine dispuşi.
Uriaşul masiv al Everestului, înălţat mult deasupra peretelui pe care-l alcătuiau masivele Nuptse şi Lhotse, pe care-l revedeam, ne-a produs o emoţie puternică. Ardeam de nerăbdare să
ne încercăm puterile cu el.
Am instalat o tabără-de-bază temporară la Thyangboche unde am despachetat tot echipamentul şi am rămas câteva zile, verificându-l şi învăţând cum să-l mânuim. Bourdillon, mai ales, ne-a dat lămuriri preţioase de folosire a diferitelor tipuri de aparate de oxigen. Planul nostru avea ca prim scop întărirea rezistenţei fizice şi adaptarea la altitudini mari, prin ascensiuni de orientare prin mulţimea de văi cu gheţari din jurul Everestului. Prima perioadă de aclimatizare a fost fixată între 30 martie şi 6 aprilie; împărţiţi în grupuri de câte trei sau patru am plecat în recunoaştere prin văile din apropiere. Ne-am regrupat cu toţii la Thyangboche la 6 aprilie şi, după cum se pare, fiecare făcuse o excursie minunată, înălţimile vârfurilor explorate depăşeau 6000 m, iar constatările făcute erau foarte utile; începutul expediţiei se arăta, în general, cât se poate de bun.
A doua perioadă de aclimatizare urma să înceapă peste câteva zile. Hunt îmi ceru să-mi conduc grupul pe gheţarul Khumbu ca să fac recunoaşterea căderii de gheaţă care duce în Circul-de-vest. Bucuria mea era de nedescris. Din grupul meu mai făcea parte Michael Westmacott, George Band şi, la cererea mea, George Lowe. Ştiam că ascensiunea pe căderea de gheaţă
însemna o muncă grea şi simţeam nevoia să-l ştiu alături de mine pe vechiul meu prieten. Timp de două zile ne-am sfătuit şi am făcut planuri împreună; ne-am ales corturile, corzile, primusurile, pitoanele51 şi carabinierele52. Am pregătit alimentele, am calculat cantitatea necesară de combustibil, am controlat echipamentul şerpaşilor şi, în sfârşit, am angajat o ceată de culii care să ne ducă poverile pe gheţarul Khumbu. Pugh şi Stobart au cerut să vină şi ei cu noi, ceea ce însemna mai mult echipament, mai multă mâncare şi mai mulţi culii.
La 9 aprilie dimineaţa, am plecat toţi şase din Thyangboche, întovărăşiţi de cinci şerpaşi de mari înălţimi şi de 39 şerpaşi, dintre care aproape jumătate erau femei. Am străbătut în pas uşor valea Imia, până dincolo de satul Pangboche, abătându-ne apoi în sus pe valea Chola. Cerul întunecat şi ameninţător ne-a silit să întindem pasul şi să poposim peste noapte în satul părăsit Phalong Karpo, în plin viscol. A doua zi de dimineaţă totul era alb în jurul nostru. Chiar şi pe terenurile din jurul corturilor se aşezase un strat de mai bine de 10 cm de zăpadă, iar mai sus era cu mult mai gros. Muntele Ama Dablam, înveşmântat în albul imaculat ai zăpezii proaspăt căzute şi încununat cu un panaş lung de zăpadă spulberată de vânt, strălucea în razele soarelui de 51 Piron de fier prevăzut cu un inel sau cu o ureche prin care se introduce carabiniera, care se bate în crăpăturile stâncii.
52 Verigă de oţel ovală, prevăzută cu o clapă cu arc cu ajutorul căreia se prinde coarda de piton.
68
dimineaţă ca o feerie. Nu ştiam ce să fac. Ardeam cu toţii de nerăbdare să urcăm în susul văii şi să asaltăm neîntârziat căderea de gheaţă, dar culii noştri nu aveau ochelari de soare iar noi nu aveam nici o pereche de rezervă. Mă temeam ca din cauza albeţii zăpezii să nu orbească cineva.
Cu toate acestea nu puteam aştepta nici topirea zăpezii; aceasta ar fi însemnat zădărnicirea planurilor noastre. Plin de îngrijorare m-am sfătuit cu şerpaşii. Aceştia mă asigurară
că toţi culii voiau să meargă mai departe şi că nu le păsa câtuşi de puţin de albeaţa strălucitoare a zăpezii. Îmi liniştii conştiinţa tulburată cu gândul că ei cunosc locurile acelea şi că vor şti singuri cum să-şi poarte de grijă. Le cerui deci să împacheteze şi pornirăm mai departe printr-o lume de basm, îngheţată, făurită din cristale sclipitoare de zăpadă. Cuprins de o bucurie copilărească
zvârleam în aer pumni de fulgi de zăpadă ca să-i văd doar cum sclipesc în lumina blândă a soarelui de dimineaţă.
După o cotitură, intrarăm în valea Khumbu, unde suirăm pieptiş prin zăpada adâncă de aproape 30 cm. Soarele strălucea puternic acum, iar sclipirea zăpezii era orbitoare. Toţi cei ce aveau ochelari şi i-au pus, dar restul culiilor închideau ochii de durere la lumina puternică a zăpezii. Cu inimă grea, îmi imputam uşurinţa cu care nesocotisem ceea ce îmi dictase bunul meu simţ; dar acum nu mai aveam altă ieşire, trebuia să urcăm cu hotărâre mai departe, deoarece cu cât ajungeam mai repede la destinaţie, cu atât era mai bine. Intenţionam să înnoptăm la Lobuje, un mic grup de adăposturi construite din bolovani şi din bucăţi de pământ cu iarbă, la aproape 5000 m, pe albia înverzită de lângă gheţarul Khumbu. Am ajuns primul acolo şi priveam plin de întristare coloana care înainta încet, încet. Şi ce jalnic arătau! Mergeau agale cu capetele plecate, cu ochii umflaţi şi lăcrămând. Mă cuprinse o amară deznădejde. „Ce mai conducător sunt şi eu!
Nu am plecat nici de două zile şi mi-am orbit toată echipa!” Târziu, după-amiază, se porni din nou să ningă; deznădejdea mea era fără margini. Ceea ce mă mira foarte mult era faptul că
tovarăşii mei nu luau de loc în tragic această catastrofă; ba chiar, George Lowe, bătrânul meu prieten îmi alungă gândurile negre spunând admirativ despre potopul de ninsoare: „E straşnic!”
M-am dus la culcare amărât, convins că oamenii nu vor mai vedea o săptămână întreagă de-acum încolo.
Nu-mi putusem închipui însă puterea de refacere a şerpaşilor noştri robuşti. A doua zi dimineaţa, numai patru şerpaşi cerură să li se achite drepturile şi să plece înapoi. Ceilalţi şerpaşi cu toate că aveau încă ochii împăienjeniţi, voiau să meargă mai departe. Nu puteam însă să-i las să pornească iarăşi peste întinderea strălucitoare de zăpadă fără ceva care să le apere cât de cât ochii, dar nu eram în stare să găsesc nici o soluţie. Inventivul Stobart ne veni însă în ajutor. Faţă
de vasta lui experienţă în decursul căreia a trebuit să înfrunte atacurile leilor din Africa şi ciocnirile de aisberguri în Antarctica, problema noastră era, fără îndoială, doar un fleac pentru el.
Câţiva din grupul nostru aveau ochelari de schi cu lentile mari şi cu rezerve de celuloid. Stobart le strânse pe toate, le tăie în bucăţi mici de aproape 2,5 cm în diametru, apoi scoase un rulou mare de bandă de lipit şi nişte sfoară şi, nu după mult timp, reuşi să fabrice primul exemplar din noul tip de ochelari de zăpadă. Succesul fu imediat, aşa că întregul grup se puse pe lucru cu foarfeci şi bandă de lipit, ca să-i confecţionăm în serie. Ne trebuiau vreo treizeci de perechi ca să
putem dă fiecărui şerpaş câte una.
Operaţia ne luă aproape toată dimineaţa, astfel că până să plecăm din Lobuje se făcuse destul de târziu. Zăpada strălucea foarte puternic. Nu mi-a trebuit mult timp să-mi dau seama că
