Căutai îndată obstacolele pe care le-am mai avea de înfruntat şi-i strigai lui Westmacott vestea bună, că puteam continua drumul pe acolo. Urcară şi ceilalţi doi şi pornirăm apoi cu toţii mai departe. Cu emoţie crescândă, trecurăm peste o jumătate de duzină de blocuri de gheaţă oprindu-ne apoi surprinşi în faţa aspectului neobişnuit al terenului din faţa noastră. În mijlocul căderii de gheaţă avusese loc o prăbuşire enormă, iar la picioarele noastre se deschidea o râpă largă şi nu prea adâncă, printre ruine de gheaţă, urcând apoi lin până la platforma largă care constituia primul nostru obiectiv. Fundul râpei era destul de neted, dar despicat de un labirint de crevase orizontale şi verticale ca un teren noroios uscat de soare. Arăta destul de nesigur, dându-ţi impresia că în orice moment s-ar fi putut prăbuşi. Ne aflam în vechea noastră regiune a „Bombei atomice”, însă prin ea puteam ajunge unde doream şi aceasta era principalul.
Cu nervii încordaţi, ca în astfel de situaţii, m-am lăsat în jos pe panta râpei şi am început cercetările. Westmacott mă fila strâns în coardă, aşa că am desprins de la locul ei o bucată mare de gheaţă pe care am împins-o în jos într-o crevasă. În prima clipă nu se întâmplă nimic, dar imediat se auzi din adâncuri un bubuit surd şi terenul se zgudui sub noi. Socotii că regiunea era şubredă, dar nu într-atât încât să nu-mi permită înaintarea. Hotărâi să merg mai departe. Primele crevase întâlnite erau largi, cu aspecte nu prea plăcute şi cu toate că reuşisem să traversez, eram îngrijorat de felul cum tremurau şi bubuiau la fiecare lovitură de piolet. Am pus în sfârşit piciorul pe prima porţiune a labirintului de crevase şi, deşi vedeam urme vădite de zguduiri recente, am respirat uşurat când am simţit teren stabil sub picioarele mele. Am mers mai departe cu paşi mari peste crevasele înguste întâlnite în cale, până am ajuns în sfârşit la ultimele. Aici râpa se strâmta iar până la platforma de zăpadă dinaintea noastră mai erau doar două crevase. Locul era de-a dreptul descurajant. De ambele părţi se înălţau pereţi reci îngheţaţi, iar pe deasupra capetelor noastre se întindea ameninţător un deget uriaş de gheaţa. N-am mai pierdut nici o clipă şi, deşi crevasele erau largi şi cu malul opus mai înalt, ne-am adunat toate forţele şi am sărit peste ele.
Am ajuns astfel pe platforma largă şi însorită.
73
Făcuserăm până acum mai mult de jumătate din drumul care ducea în susul căderii de gheaţă şi ne găseam la o altitudine de 5900 m. Ne oprirăm să căutăm un loc pentru tabără.
Platforma era destul de întinsă dar examinată mai cu atenţie, avea prea puţine locuri care să nu fie, mai mult sau mai puţin, expuse pericolului avalanşelor de deasupra. În cele din urmă, descoperirăm o mică limba de gheaţă pe care ne puteam instala. În spatele nostru, la mică
distanţă, se înălţa un serac enorm, înclinat, care, după calculele noastre, chiar de ar fi căzut nu ne-ar fi putut provoca decât o spaimă mare. După un scurt popas pentru masă, am coborât din nou. Doream să îmbunătăţim poteca şi să o facem mai sigură; în acest scop am început să
cioplim gheaţa cu furie. În punctele mai grele am săpat în gheaţă trepte mari, iar cea care atârna deasupra potecii a fost dărâmată; pe pantele abrupte ca şi peste blocurile greu de trecut am tăiat un drum sigur. Nu am putut face nimic ca să îmbunătăţim lipsa de stabilitate a terenului, dar cel puţin am redus timpul necesar pentru străbaterea zonei periculoase. Ne-am întors la tabăra de bază mai mult decât încântaţi de realizările noastre iar aventurile zilei nu şi-au pierdut farmecul prin povestirea lor.
Seara ne-am sfătuit îndelung. Deşi stabilisem un drum care înainta destul de mult pe căderea de gheaţă, pericolele serioase pe care le prezenta mă nemulţumeau. Nu voiam să pierdem nici o clipă în mod inutil fiindcă sarcina noastră era să găsim ruta cea mai bună, ca să nu expunem hamalii la riscuri inutile. Am hotărât prin urmare ca în ziua următoare să explorăm centrul căderii de gheaţă şi să căutăm un drum mai puţin periculos. De-abia ne culcasem când Westmacott avu pe neaşteptate o criză violentă. Şi cu toate că după câteva ore criza trecuse, durerile chinuitoare şi vărsăturile îl slăbiseră într-atât încât nu se mai putea conta pe el câteva zile. Westmacott lucrase splendid pe căderea de gheaţă, bănuiam însă că îl doborâse altitudinea cu care nu era obişnuit. Din fericire, George Lowe se făcuse bine între timp, aşa că forţele echipei noastre rămâneau aceleaşi.
Am pornit deci în zori, împreună cu Lowe şi Band, spre centrul căderii de gheaţă. Cum avusesem două zile de încordare serioasă, am început să urc mai încet; ceilalţi doi mergeau bine aşa că ei făceau tot greul. Am ajuns fără multe greutăţi până la baza căderii de gheaţă unde am examinat diferitele posibilităţi de a ajunge deasupra ei. Pe o oarecare distanţă, căderea de gheaţă
era destul de abruptă dar mai puţin sfărâmată decât în drumul nostru de până acum. Band şi Lowe începură căţăratul în susul pantelor abrupte şi câştigarăm repede înălţime, urcând şirurile lungi de trepte tăiate de ei. Pe ambele părţi, povârnişurile erau mărginite de seracuri grozav de nestabile la înfăţişare şi din aceasta cauză ne ţineam cu mare grijă cât mai departe de raza lor de bătaie. De-abia apucarăm să urcăm o porţiune foarte abruptă şi să ajungem pe creasta unei movile de gheaţă, când, deodată, cu o iuţeală înfricoşătoare, un serac înalt se sparse în două la numai 15 m în dreapta noastră şi lunecă măturând totul în calea lui, sfărâmându-se sălbatic în mii şi mii de blocuri de gheaţă. Era un avertisment serios pentru orice lipsă de atenţie. Se vedea limpede ca ruta pe care o alesesem, deşi promiţătoare la început, avea să devină foarte curând imposibilă. Ne căţărarăm peste un povârniş acoperit în parte cu gheaţă, trecând peste un şir de seracuri nestabile care ne barau drumul. Printre două dintre cele mai înclinate exista o deschizătură, dar şi aceasta era ameninţată de un bloc care atârna drept deasupra ei. Niciunul din noi nu a găsit destul curaj ca să încerce să treacă prin deschizătură, aşa că fără un cuvânt am coborât înapoi în tabără. Ne-am dat seama că singurul drum posibil era cel de pe partea stângă, cu toate neajunsurile şi pericolele sale.
Ajunşi în tabără, ne vârârăm repede în sacii calzi de dormit. Ningea din nou, dar faptul nu ne putea tulbura cu nimic senzaţia de confort pe care o aveam, stând culcaţi, bând ceşti mari cu ceai fierbinte şi discutând despre întâmplările din ziua aceea. Eram aproape adormit când fui 74
trezit de un strigăt neobişnuit. După o clipă, uşa cortului fu dată la o parte şi apăru chipul vesel al unui şerpaş care aduse o dată cu el şi o răbufneală de zăpadă proaspătă. El îmi înmână un bilet din partea lui „Burra Sahib”, din care reieşea că John Hunt împreună cu Noyce şi Ward erau în tabăra-de-jos de la lac, unde sosiseră cu câteva zile înainte de termen. Vestea ne-a consternat.
Dorisem din toată inima să atingem vârful căderii de gheaţă înaintea sosirii lui Hunt, iar venirea lui timpurie era pentru noi un adevărat dezastru. „Probabil că toţi vor să ia parte la distracţie”, bombănii eu în gând. Hotărârăm să grăbim instalarea taberei a II-a. Westmacott nu se întremase încă, aşa că ne-am înţeles ca Lowe, Band şi cu mine să instalăm tabăra pentru noaptea următoare, pe podişul de pe căderea de gheaţă. Pugh şi Stobart care duseseră o viaţă liniştită până acum, încercând în felul acesta să se obişnuiască mai uşor cu altitudinea, se hotărâră să ne însoţească şi ei.
Dimineaţa următoare la ora 9,30, am plecat împreună cu trei şeripaşi ca să ne ducă o parte din bagaje. Zăpada proaspătă acoperise mai toate urmele din ajun, dar cum marcasem drumul cu steguleţe, nu ne-a fost greu să-l descoperim. Stobart era hotărât să facă un film în culori şi ne instrui, o bună bucată de timp, ce să facem ca să-i reuşească filmul cât mai bine. În acest scop, „Spaima lui Mike” şi „Spaima lui Hillary” serviră drept decor unor scene înfiorătoare de luptă cu moartea. În cele din urmă, sătui de această diversiune, pornirăm să urcăm mai departe şi constatarăm că, deoarece cunoşteam bine drumul, el devenea mult mai uşor şi mai sigur. Până
şi „Aleea iadului” părea liniştită şi paşnică sub stratul de zăpadă proaspătă. Cu toate acestea pe şerpaşi nu-i mulţumea traseul. Deşi poverile lor erau numai cu puţin mai grele decât ale noastre, urcau foarte greu şi nu pierdeau nici un prilej să ne spună că drumul era mult mai periculos acum decât fusese anul trecut cu expediţia elveţiană. În sfârşit, prin popasuri dese şi prin discuţii convingătoare, am reuşit să-i facem să treacă peste blocurile de gheaţă spre regiunea „Bombei atomice”.
De data aceasta, cel care conducea era George Lowe. Ajuns la prima crevasă, el se opri şi o privi cu vădită neplăcere. „Cred că n-aţi trecut pe puntea asta, nu-i aşa, Ed?” îmi strigă el, întorcându-se spre mine. Îl asigurai însă că pe acolo trecusem. Fără să se lase câtuşi de puţin convins, George izbi cu pioletul în puntea de gheaţă, înainte de a o încerca cu greutatea să
proprie. Spre uluirea noastră, a amândurora, puntea dispăru imediat din ochii noştri pentru ca o clipă mai târziu întreaga regiune să se cutremure şi să se zguduie în trepidaţii violente. Când totul se linişti, simţii privirea mustrătoare a lui George aţintită asupra mea; mormăi vinovat ceva despre izbiturile unor oameni „cu mâna aşa de grea, încât ar putea să dărâme şi podul din portul Sidney” şi pornii în altă cercetare anevoioasă pentru găsirea unui alt loc de trecere peste crevasă.
La cincizeci de paşi spre stânga se afla o altă punte, de data aceasta mai rezistentă. Am trecut-o cu mare atenţie şi ne-am întors pe marginea opusă până la vechiul nostru drum. Am intrat apoi în labirintul de crevase. În timpul celor două zile cât am lipsit avusese loc o schimbare vădită – unele dintre blocuri se lăsaseră mai jos cu câţiva metri iar altele fuseseră împinse în sus; am reuşit totuşi să păşim de pe un bloc pe celălalt până la ultimele crevase. În lipsa noastră şi acestea se lărgiseră puţin şi nu mai puturăm să sărim peste ele cu greutatea în spate. Mi-am lăsat povara jos şi am sărit cu bine dincolo. George Lowe legat toţi sacii de o coardă şi îmi aruncă
capătul acesteia ca să-i trag până la mine. După ce i-am asigurat în coardă pe şerpaşi din ambele părţi, i-am convins să sară şi ei peste crevasă. O dată bagajele cărate începurăm să cioplim gheaţa ca să pregătim o suprafaţa netedă pentru corturi. După ce le-am ridicat, am trecut şerpaşii înapoi peste ultimele două crevase, încredinţându-i lui Pugh şi Stobart să-i conducă în siguranţă la tabăra-de-bază.
Lowe, Band şi cu mine ne-am instalat în cele două corturi mici pe care le aveam. Am pus 75
îndată primusul în funcţiune, adulmecând cu nesaţ mirosul supei de pasare care ne umplea corturile. Nici chiar zăpada care începu din nou să cadă, nu izbuti să ne ştirbească sentimentul de mulţumire. Noaptea târziu, târându-ne afară din corturi, constatarăm că ninsoarea se aşternuse într-un strat gros de aproape 10 cm, în ciuda cerului senin de deasupra noastră. Ne aflam într-un loc impresionant, înconjuraţi de toate părţile de cetăţi de gheaţă sfărâmată. Chiar seracul enorm din spatele taberei părea, în lumina difuză a dimineţii, ca se mai apropiase de noi. Se lăsase un ger aspru şi era o linişte deplină. Dar dacă rămâneai o clipă nemişcat, urechea începea să
desluşească glasul tainic al vieţii ascunse a gheţarului – auzeai o plesnitură uşoară sau o trosnitură ascuţită, sau pocnitura slabă a unui serac prăbuşindu-se în depărtare, sau bubuitul brusc al unei avalanşe care se prăvălea peste turnurile de gheaţă care atârnau de pe Nuptse. De sus, de departe, auzeai necontenit un urlet puternic asemeni talazurilor care se sparg de ţărm şi ştiai că e vântul care-şi şuieră sălbatica-i melodie printre stâncile de pe vârful Everest. Da, într-adevăr, tabăra a II-a era un loc impresionant, pe care nu l-am putut îndrăgi niciodată.
În dimineaţa următoare, când ne-am deşteptat, era un ger năprasnic, dar în sacii noştri dubli ne era destul de cald. Am aprins primusul şi ne-am pregătit gustarea de dimineaţă, dar nu am cutezat să ieşim afară decât după ce am simţit bătaia soarelui în corturile noastre. Ne-am prins atunci colţarii şi ne-am legat în coardă. În lumina clară a dimineţii, vedeam drumul dinaintea noastră foarte accidentat. De aici înainte gheţarul îşi schimba cu desăvârşire înfăţişarea.
Sub tabăra a II-a blocurile de gheaţă nu erau prea mari; doar câteva depăşeau înălţimea de 9 m, pe când mai sus de noi, blocurile atingeau proporţii uriaşe. Tăiate în unghiuri drepte, cu feţe înalte de 30 m, ele se înălţau ca nişte valuri peste pragul Circului şi, asemenea unor aisberguri maiestuoase, îşi croiau drumul încet şi hotărât la vale, până la poalele gheţarului. Singura noastră
cale era de a încerca să urcăm mai departe printre ele, să ne căţărăm peste gheaţa sfărâmată de la poalele lor şi să ne ferim de bolovanii de deasupra capetelor noastre care se desprindeau cu regularitate de pe laturile lor, devastând pantele de dedesubt. Drumul părea aproape imposibil de urcat, dar n-aveam încotro: trebuia să încercăm tot pe acolo. Am pornit de la corturi şi am mers pe o râpă lungă, sărind peste câteva crevase mici, urcând din ce în ce cu mai multă inimă. Am ajuns la baza primului bloc de gheaţă privind râpa cu multă groază. Se vedea bine că era foarte expusă. Panta abruptă din faţa blocului era acoperită cu aşchii de gheaţa, multe dintre ele proaspăt căzute. Singurul mod de a trece dincolo de acest bloc era să traversăm de-a lungul pantei, spre dreapta. Am suit repede de-a buşilea pe povârniş, căutând să avem permanent un bloc mare de gheaţă între noi şi gheaţa ameninţătoare de deasupra. Gâfâind din greu, în aerul rarefiat, am ajuns la capătul pantei şi ne-am lăsat în jos, într-o groapă cu zăpadă, care părea ferită
de orice primejdie.
Ne-am aşezat acolo să ne odihnim puţin. Band se obişnuia greu cu altitudinea şi suferea din cauza ei. Ca să ieşim din groapa în care ne aflam, exista o singură cale şi aceea ducea peste vârful unui serac înclinat. Ridicând resemnat din umeri, am pornit drept spre el. Am tăiat o jumătate de duzină de trepte în latura abruptă a seracului ajungând pe vârf, de unde mă puteam lăsa să cad în jos câţiva metri spre dreapta. Fără să mai pierd timp, am mers peste serac până la crevasa care îl despărţea de terenul mai stabil de deasupra. Am tăiat câte o platformă confortabilă
de ambele părţi ale crevasei şi apoi am făcut uşor un pas peste ea.
George Lowe prelua acum conducerea. Abia făcu însă câţiva metri şi se opri nemişcat pentru o clipă privind drept înainte. Ne făcu apoi semn să venim la el. Ne-am suit şi noi şi am privit peste margine. „Asta-i mai rău decât tot ce-am întâlnit până acum” îmi fulgeră prin minte, într-adevăr, pe următoarele câteva sute de metri, terenul era brăzdat de nenumărate crevase foarte întortocheate, proaspăt deschise şi ameninţat din toate părţile de blocuri de gheaţă suspendate sau 76
de seracuri cu baza tăiată. Am rămas tăcuţi câtva timp. „N-avem ce face, trebuie să încercăm”
spuse George şi începu să taie un şir de trepte în jos spre fundul primei crevase. Timp de o jumătate de oră pioletul său lucră fără încetare, tăind un drum destul de şubred fie printre crevase, fie ocolindu-le, fie trecând peste ele. Ultima crevasă a fost cea mai grea dintre toate.
Gheaţa de pe cele două margini ale ei se desprindea uşor, neavând nici o stabilitate, aşa încât, dacă terenul ar fi cedat undeva, ar fi declanşat prăbuşirea unui morman întreg de blocuri care stăteau gata să cadă.
Singurul mod de trecere era peste o punte subţire de gheaţă care se lăţea puţin la mijlocul ei. Nu era de mirare că George ezita să o treacă. „Dă-i drumul înainte, George!”, îi strigai eu cu curajul celui ce se afla la capătul celălalt al corzii. „N-ai grijă, eşti asigurat clasa întâi!” George îmi aruncă o privire ucigătoare apoi respiră adânc, şi, uşor ca o pană, zbură nu alta, peste crevasă.
Cred că de-abia atinse limba de gheaţă, încât aceasta nici n-avu timpul necesar să se rupă.
George se caţără apoi câţiva metri în sus, pe partea cealaltă şi ne trecu şi pe noi puntea asigurându-ne cu coarda întinsă. Această limbă de gheaţă ne-a folosit de minune timp de vreo săptămână, sau aşa ceva, până ce îi veni rândul să o treacă şi lui Tom Bourdillon care cântarea 95
kg. Tom era colosal de puternic şi nu o dată l-am auzit spunând uimit despre ceva „mi s-a rupt deodată în mâini”. Tom se apropia de puntea noastră, atunci pentru prima oară şi ca să-i încerce stabilitatea o apăsă „uşurel” cu pioletul, aşa de uşurel încât aceasta, zguduită din temelii, îşi dădu duhul şi dispăru fără urme în adâncurile crevasei. După această întâmplare a trebuit să facem o punte serioasa peste crevasă, aşezând de-a curmezişul ei o scară de aluminiu. George Lowe şi cu mine am poreclit-o „crevasa macabră”, poreclă ce exprima destul de bine simţămintele noastre în ceea ce o privea.
În faţa noastră era o întindere nesfârşită de blocuri de gheaţă. Deşi arătau absolut imposibil de escaladat ne spuneam ca trebuia cu orice preţ să găsim un drum peste ele. Nu aveam doar să oprim acum expediţia, după ce ajunsesem la jumătatea drumului pe căderea de gheaţă. În desperare, am încercat să ne abatem spre dreapta, către gheţarii care atârnau de pe Nuptse. Timp de o oră, cu groază în inimi, George Lowe ne conduse printr-un adevărat purgatoriu de gheţuri sfărâmate. Ştiam că nu era bine să trecem pe acolo dar trebuia să înaintăm într-un fel sau altul.
Mereu însă ne întorcea din drum câte un zid uriaş de gheaţă. Ca o ultima încercare, am căutat să
facem un ocol spre stânga. Aproape că pierdusem orice speranţă, când descoperirăm în sfârşit un traseu posibil. Cu ajutorul colţarilor, am urcat apoi o serie de pante abrupte, deschizându-ne cu greu drum printre sfărâmăturile acoperite cu zăpadă ale seracurilor prăvălite în calea noastră. Am câştigat încet înălţime, ajungând în cele din urmă pe creasta unei şei mici, acoperite de un strat gros de zăpadă. Am poposit spre a ne odihni şi a îmbuca câte ceva.
